Vasile LEVIŢCHI
ÎN MEMORIA DEPORTATULUI NECUNOSCUT
Ion al lui Ion,
cu graiul blând şi plecăciuni umile,
cel strămutat în mari pustietăţi uitate,
Ioane, îngropatule de viu,
ucisule cu zile,
nici cunoscut de nimeni
locul tău de veci,
nici plâns, nici prohodit şi nici sicriu…
Şi-apoi
de unde atâtea lumânări
la câţi Ioni avurăm noi prin sate?
Zvârliţi demult sub greii bulgări reci,
şi unde-i groapa lor, deasupra-i să te-apleci?
Pe sub sălbaticele veşnice îngheţuri
cât ţine răsăritu-n lung şi-n lat
a-ncremenit printre schelete deşirate lutul
ca nişte stranii lespezi de beton armat.
Cât prinde Nordul ger în nesfârşire
se-ntinde-n albul orbitor de nepătruns
muţenia acelor sfinte nesfârşite cimitire.
În lutul bocnă, sub un strat de-o palmă, zac
Ioni dintre Ionii noştri duşi fără prihană
în veacul crud,
însângerat precum o rană,
zac ţeste găurite, oase frânte, aşchii, moaşte,
iar veacul minte-ntruna că renaşte.
Şi nu sunt nici buldozere de ajuns
să poată dezgropa tot ce a fost ucis
şi ascuns
şi ferecat în zgura tundrei
nemiloase,
că s-ar găsi acolo, Doamne!
atâta-amar de mici Moldove-ntregi de oase!
Ioane, tu cel smuls şi dus
în mari pustiuri albe-reci,
ele să-ţi fie nouă baştină pe veci,
atunci te-ai stins,
abia atunci te-ai stins
răpus de jale
când ţi s-a spus că ele ţi-s de acum
natale,
atunci te-ai frânt…
Dar poate nici murind
n-ai fi putut să crezi că sunt
ascunse goluri,
într-o şi mai grea-ncercare a pieirii –
a sufletului pustiit,
golit ca-n toamnă ramul,
pustietatea ce se cască atunci mai mare
când neamul
îşi uită morţii risipiţi în largul firii
şi prea puţin îl doare
unde-i sunt martirii.
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com