În fostul parc „Arboroasa” din Cernăuţi copacii şi-au scuturat podoaba aurie. Frunzele căzute au format un covor moale în locul unde, în perioada interbelică, a fost ridicat bustul lui Mihai Eminescu. Chipul de bronz al poetului nostru naţional, fixat pe postament, privea spre Catedrala mitropolitană Pogorârea Sfântului Duh, construită exact în perioada când Mihăiţă Eminovici era învăţăcel la Gimnaziul german din Cernăuţi. Probabil că aura lăcaşului de închinare, unde cu mulţi ani în urmă şi-a şoptit rugăciunea şi Mihăiţă Eminovici, când venea aici împreună cu colegii de clasă şi cu profesorul de religie, Veniamin Iliuţ, s-a răspândit jur-împrejur. Pe locul blagoslovit de ceruri a fost înălţat bustul Poetului. Decenii la rând străjuiesc acest loc copacii înalţi ca podoabele codrilor „dulcei Bucovine”. Printre ramurile lor goale se vede bine Catedrala. Şi chiar dacă bustul lui Eminescu lipseşte aici, poetul este prezent în sufletele noastre. Purtându-ţi paşii pe această alee, în toamnă târzie, îţi aduci aminte de versurile eminesciene de la „Se scutur frunzele de nuc” din manualul şcolar până la „Se pare cum că-i altă toamnă,/ Ci-n veci aceleaşi frunze cad” din poezia filozofică „Cu mâine zilele-ţi adaogi…”. Poetul pe care îl porţi în suflet te invită să cugeţi împreună cu el asupra esenţei vieţii. Copacii au rămas fără frunze, dar în mugurii lor sunt zămislite altele, care vor apărea la primăvară. Viaţa este inepuizabilă, ca şi creaţia eminesciană – nesecat izvor spiritual.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com