Domnul Nicolae ȘAPCĂ a ajuns în amiaza veacului. El și-a marcat acest jubileu în mod neobișnuit, modest și semnificativ – pe fondalul rafturilor de cărți. A avut o seară de creație în localul Bibliotecii raionale din Hliboca.
Simplitatea și noblețea sunt trăsăturile care îl caracterizează ca om, ca redactor, ca deputat și activist public. Înzestrat cu harul scrisului, el servește cu fidelitate literele române. Când la începutul anilor 90 a fost desființată Editura „Carpați”, care edita cărți și în limba română, în orășelul Hliboca, domnul Nicolae Șapcă, împreună cu alți patrioți și entuziaști, creează o mică editură, unde a văzut lumina tiparului colecția „Biblioteca „Arboroasa”.
Ca vicepreședinte al Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”, Nicolae Șapcă și-a asumat unul din rolurile principale în ridicarea bustului Poetului nepereche, Mihai Eminescu, în centrul Hlibocii. Nici actul de vandalism, săvârșit în preajma evenimentului, nu a oprit sărbătoarea, ci, dimpotrivă, i-a unit pe românii din Valea Siretului lângă flamura și mândria națională. Și s-a răspândit în lumea întreagă fotografia lui Nicolae Șapcă alături de bustul lui Eminescu, găsit după „atentatul” la nenumirea Poetului național al românilor. Era o clipă de grație trăită de domnul Nicolae Șapcă.
– Care este valoarea cuvântului pentru Nicolae Șapcă – ziaristul și poetul?
– În viața omului cuvântul are o valoare deosebită. Cu un singur cuvânt pe om îl poți dezarma complet și tot cu un cuvânt îi poți mângâia sufletul. Pentru noi cuvântul este totul – și bucurie, și durere. Nu sunt un maestru atât de mare al cuvântului, dar îmi iubesc graiul matern. Și dacă nu aș fi simțit aceasta, nu alegeam facultatea de filologie și pâinea de ziarist.
– Trudiți la ziarul raional din Hliboca și trăiți în satul natal Iordănești. Cum redactorul Nicolae Șapcă a ajuns membru al Corului bisericesc din sat?
– Nu am calități vocale deosebite, deși corul nostru este deosebit. În perioada postbelică la Iordănești a existat un cor al bărbaților, activa Societatea arcașilor „Ștefan cel Mare”. Pe lângă ea funcționa Cabinetul „Arboroasa”. Dirijor al lui a fost moșul meu, Nicolae Șapcă, un mare patriot al satului. Iar eu am fost printre primii inițiatori de a crea un astfel de cor în zilele noastre și de a-l numi „Fiii Arboroasei”. În comparație cu alții, cânt mai puțin în cor, dar îi fac publicitate, organizez călătoriile noastre în alte părți, chiar peste hotarele țării.
– Nu demult ați trăit un moment încărcat de emoții pozitive – darea în exploatare a noii Şcoli la Iordănești. Dar în primăvara anului trecut ne-au zguduit fotografiile plasate de Dumneavoastră în rețeaua Internet despre fisurile care au apărut în pereții vechii școli, aceasta fiind în stare avariată. Am impresia că ați primit cu durere în suflet și „fisurile” care apar în sistemul de învățământ din Ucraina și despre aceasta i-ați spus direct și cinstit ministrului Învățământului și Științei, doamnei Lilia Grinevyci.
– Că Iordăneștiul avea nevoie de o școală nouă am început să scriu încă în anii 1989- 1990, când am fost angajat la redacția ziarului raional din Hliboca. Le-am amintit mereu autorităților că există o asemenea problemă. Am avut totul pentru a stimula construcția noii școli – dorință, capacitatea de a lupta până la urmă, în afară de bani. Din păcate, nu sunt om de afaceri. Iar dacă aș fi avut 100 milioane de grivne, 50 milioane le-aș fi dat la construcția școlii și încă îmi rămâneau pentru reparația drumului.
Iar „fisurile” care au apărut în sistemul de învățământ sunt mai serioase și prezintă un pericol mai mare decât cele de la vechea școală din Iordănești. Nici comuniștii n-au îndrăznit să scoată limba română din școală. Au rebotezat-o în „limba moldovenească”, iau dat haina chirilică, dar în esență a rămas aceeași limbă – română pe care am păstrat-o. Am înțeles că numai prin intermediul limbii materne se poate găsi cale spre succes și dezvoltare. De aceea consider că ceea ce se întâmplă acum în sistemul de învățământ este o tragedie pentru minoritățile naționale.
– În biografia Dumneavoastră de om de litere există și un moment foarte semnificativ: ați tipărit prima carte în grafie latină în regiunea Cernăuți în perioada renașterii naționale.
– Da, este vorba anume de tipărirea cărții și nu de editarea ei. Încă nu dispuneam de caractere latine pentru tipografie. Textul dactilografiat a fost fotografiat și astfel am reușit să scoatem de sub tipar cartea „Sculați gazde, nu dormiți” (o culegere de colinde din Valea Siretului, adunate împreună cu regretatul Dumitru Covalciuc). Tirajul de o mie de exemplare a fost difuzat imediat.
–Sunteți originar din satul Iordănești, denumire care se asociază cu Râul sfânt, unde s-a botezat Mântuitorul.
– Prin anii 90 am scris o mică monografie în 50 de pagini „Iordănești – istorie și destine”. Satul, atestat documentar pentru prima dată la 1575, și-a luat denumirea de la numele boierului Ardan, care s-a transformat în Iordănești. Cu 15-20 de ani în urmă am avut norocul să țin în mână o carte solidă – „Istoria localităților în România Mare”. Și în ea era numai o singură localitate Iordănești – sat din județul Storojineț, situat pe malul Siretului. Este vorba de Iordăneștiul nostru. Iar pentru mine Siretul este acel râu sfânt, care curge prin mijlocul satului. Aici e baștina mea, „gură de rai”, aici răsună graiul în care gândesc și iubesc, care mi-a încredințat misiunea de a servi cuvântul.
Vasile Carlașciuc