Gheorghe al lui Ion Ioşupală, născut la 1903, în localitatea Poieni din Bucovina, era cioban. Avea grijă de mândrele mioare, care păşteau în văile cu doine ale satului de la poale de pădure. În frumoasele nopţi senine, când cupola Universului devenea împodobită cu miile de făclii nemuritoare, privea în înaltul cerului fără margini, căutând steaua destinului său zbuciumat. În sufletul românului se strecura melodia plină de farmec a nopţilor de vară, pădurea din apropiere, îmbrăcată în mantia sa verde, scotea din ascunzişuri vocea tuturor vieţuitoarelor sale, iar râuleţul Molniţa plângea cu apa lui plină de dor. Bucovineanul ştia că a primit de la naştere „un mândru şes şi-un codru verde, un vânt şăgalnic ce se pierde, şi-un cânt al baştinei străbune”. Nu ştia carte, dar cunoştea semnele naturii, fiindcă se afla în mijlocul ei întregul an. Se simţea fericit că a apărut în această frumoasă lume. Însă au venit pe meleagurile bucovinene alte neamuri. Cu ura cuibărită în inimi, l-au prins pe bietul cioban şi l-au aruncat în subsoluri întunecoase şi pline de groază, fiindcă nu era pe placul noilor veniţi melodiile pline de jale, pe care tânărul le îngâna în noapte, cu fluierul său. Au rămas mândrele mioare fără stăpân. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, pe data de 13 iunie 1942, după 24 de luni de interogatorii şi chinuri, îl condamnă la 3 ani de lagăr „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”. Apucă drumul Gulagului bolşevic, iar în satul său de lângă pădure, în fiecare vară plângea înserarea, fiindcă „ştearsă-i urma stânelor din a trecutului zestre”.
Cu tot neamul răstignit pe cruce, a ieşit Ion al lui Grigore Opaiţ, în nemuritoarea zi de 1 aprilie 1941, la marea demonstraţie antisovietică. Ţăranul a văzut pentru prima dată lumina soarelui la 1898, în satul-martir Carapciu, localitate plină de legende şi de dragoste pentru Neam şi Ţară. N-a dorit să trăiască încătuşat „sub călcâi de zbiri”. Şi când a răsărit soarele acelei dimineţi istorice, în inima românului s-a înălţat „cântec sfânt de tinereţe”. S-a pornit spre Patria strămoşilor săi, dar n-a avut norocul să treacă hotarul stalinist. Îl arestează grănicerii sovietici şi-l duc în Uralul îndepărtat, pentru nimicire. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, tot pe data de 13 iunie 1942, îl condamnă şi pe acest bucovinean la 5 ani de detenţie. Sărmana lui inimă, plină de durere, a rezistat încă patru zile. A încetat să bată la 17 iunie, în blestematul lagăr de muncă corecţională din Sverdlovsk. „Gândul libertăţii frate-i cu cerşitul”.
În aceeaşi zi de 13 iunie, în acelaşi lagăr de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, s-a înălţat la ceruri alt martir, care a participat la evenimentul sângeros de la Varniţa. Ion al lui Gheorghe Timiş s-a născut la 1912, în satul Cupca din Valea Siretului, pe acel „vechi picior de plai”, „în ţara primăverii”. În prima zi de Prier s-a aflat alături de românii din celelalte localităţi bucovinene, uniţi pentru idealul libertăţii şi mândriei de neam. A doua zi, 2 aprilie 1941, este ferecat în lanţuri şi apucă şi el calea spre Siberia de gheaţă. Va fi acuzat de către Direcţia Regională Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS de „trădare de patrie”, fiind supus la chinuri infernale. El a murit în toiul nopţii, în „ziduri negre de-nchisoare” şi nu ştia că scumpa lui soţie, cu cei doi copii ai lor, se afla „pe crucea unei negre răstigniri”, în pustiul stepelor kazahe.
Petru GRIOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com