Interviu cu Valentina Marașciuc, profesoară de română la Gimnaziul nr.2 din Cernăuți
–Doamnă Valentina, instituția de învățământ, unde activați de câteva decenii, se numea până nu demult Școala medie incompletă nr.17 din suburbia Roșa Stâncă. Împreună cu Casa de cultură de alături constituiau cei doi piloni ai spiritualității românești din această parte a Cernăuțiului. Fotografii vechi, încă din perioada interbelică, pe care unii locatari ai suburbiei le mai păstrează în albumele de familie, atestă despre o viață culturală intensă la Roșa Stâncă. Românii de aici sunt fideli păstrători ai tradiției. În mod deosebit aș vrea să menționez contribuția familiei Dumneavoastră. Soții Marașciuc – Mihai și Valentina, precum și fiica Elvira au organizat împreună cu elevii și tinerii diverse acțiuni culturale legate de calendarul spiritual românesc. Festivalul Mărțișorului, bunăoară, indiferent de locația lui – la școală sau la Casa de cultură – era o mare sărbătoare în suburbie. În cazul dat vorbim la trecut, fiindcă în aceste vremuri de restriște, de război, acțiunile culturale de amploare sunt limitate.
–Și, totuși, au loc. Sunt respectate sărbătorile calendaristice de iarnă, iar acum, la început de primăvară, nu putem să ne lipsim de sărbătoarea Mărțișorului. De data aceasta nu am organizat un festival, dar atmosfera de sărbătoare s-a simțit la Gimnaziul nostru. Profesoara de biologie și diriginta clasei a cincea, Oxana Haric, a ținut master-clas de confecționare a mărțișoarelor. Elevii, conform tradiției, am împodobit cu mărțișoare un copac. În fiecare clasă elevilor li s-a amintit despre legenda și tradițiile Mărțișorului, ei au recitat poezii despre Mărțișor și primăvară, și-au dăruit unii altora mărțișoare.
–Dar ați avut și o întâlnire de neuitat…
–Ne-a vizitat fostul nostru elev Vasile Tcaciuc. I-am prins un mărțișor pe haina lui militară. De un an de zile Vasile se află pe front. Acum a avut un concediu de scurtă durată și a trecut pe la școală. De altfel, după absolvirea școlii el foarte des ne vizita. Poate avea nevoie de un cuvânt sau de un sfat bun din partea foștilor săi dascăli. Tatăl său a murit la vârstă prematură și l-a crescut mama singură. Ne dăm bine seama cât de mult retrăiește ea, sărmana, când unicul ei fecior e pe front. Lui Vasile Tcaciuc i-am fost dirigintă de clasă și el mă sună chiar de pe front. Simt că în acele momente el are nevoie de o susținere deosebită, de un cuvânt de încurajare din partea unor oameni apropiați. Primesc telefoane și de la alți foști elevi, care, de asemenea, luptă pe front. Sunt doisprezece. Doi dintre ei au căzut cu moarte de erou. Ion Gulii a murit cu o lună în urmă, iar Denis Moraraș – anul trecut. Denis nu a învățat la noi la școală, deși părinții săi locuiesc în suburbie. A urmat Liceul nr.6 „Alexandru cel Bun” din centrul orașului, dar tot timpul s-a aflat împreună cu elevii noștri, prietenii lui de copilărie și participa alături de ei la diferite acțiuni culturale – la școală sau la Casa de cultură. Ținea la școala noastră, fiindcă aici au învățat părinții, bunicii și străbunicii lui. Ion Gulii a fost înmormântat undeva la Secureni, căci acolo s-a căsătorit și locuia împreună cu familia.
Pe front luptă și trei frați – Gheorghe și Vasile Cogut și Ion Bucinschi. Sunt de la tați diferiți. Lui Ion Bucinschi i-am fost dirigintă de clasă. Pe linia întâi se află și Iurie Costaș împreună cu feciorul său Nicolae, ambii sunt absolvenți ai școlii noastre.
Retrăim și pentru foștii noștri elevi Serghei Dulgher, Vasile Iagherniuc, Vasile Cantemir și Vitalie Chiselița, care apără în prezent independența țării.
–Cum a fost întâlnirea cu Vasile Tcaciuc?
–A fost o întâlnire caldă, sufletească, fără cuvinte pompoase. Vasile le-a povestit elevilor ceea ce a putut să le povestească despre viața de pe front, despre aceea că apărătorii noștri trăiesc cu speranța ca războiul să se termine cât mai repede și cu o pace trainică pentru Ucraina. Fie ca mărțișorul primit în dar să-i aducă noroc și să-l ferească de gloanțele inamicului. I-am dorit ceea ce-și dorește fiecare militar de-al nostru – să scape teafăr din război și să se întoarcă la viața pașnică cu încredere în ziua de mâine.
–La aceasta visează întregul nostru popor.
–Este un vis mare. Un alt vis mai mic, dar important pentru noi, este rezolvarea problemei Casei de cultură din suburbie, care în ultimii ani avea statutul de Casă de folclor. De astă vară ea este închisă din lipsa de finanțe. Pentru familia noastră aceasta este foarte dureros. Soțul Mihai a fost mulți ani directorul acestei instituții. Și nu numai director, când a trebuit să repare ceva, să mențină în starea cuvenită clădirea, a fost meșter la toate. Cu colectivele artistice se ocupa mai mult fiica Elvira, care are studii muzicale. Săptămâna trecută a fost o comisie de la Consiliul Orășenesc Cernăuți și am înțeles că problema localului Casei de cultură va fi soluționată într-un fel. Ar fi bine să fie aceasta întru binele Gimnaziului nostru, căci tot timpul ne-am folosit de sala spațioasă de acolo, întru prosperarea spirituală a locuitorilor din suburbie, păstrători fideli ai tradițiilor populare.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com