Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,
S-a răstignit Hristos ca la-nceput,
Cu palma stângă sângerând pe Nistru,
Cu palma dreaptă înflorind pe Prut.
Andrei Ciurunga
Pe data de 18 iunie 1941, Gruşeţki, primul secretar al Comitetului Regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, raporta lui Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, despre „efectuarea cu succes a deportării din regiunea Cernăuţi a elementelor contrarevoluţionare”. În informaţia adresată Kievului se menţiona că la operaţiunea de deportare, împreună cu reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, au participat 3.000 de comunişti şi comsomolişti. Pentru transportarea celor 2.279 de familii ridicate în noaptea infernală, au fost mobilizate 269 de camioane şi 2.803 căruţe. Raportorul sublinia faptul că din regiune, în „zilele de 14-15 iunie au pornit eşaloanele cu 7.720 de deportaţi. În cifra indicată a intrat şi numărul persoanelor deportate din localităţile Ţinutului Herţa.
Ilie Mandiuc, fost profesor la Universitatea din Cernăuţi, fruntaş al vieţii culturale din Bucovina în perioada interbelică, scria la 1943 următoarele: „Cine cutreieră satele Ostriţa, Mahala, Cuciurul-Mare, Igeşti, Crasna, Tereblecea, Volcineţ, Horbova (…) se cutremură adânc de pustiul lăsat de comunişti. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite, prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntaşi ai satelor, cei mai buni gospodari, oameni cu credinţă în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportaţi cu întreaga familie, fără nicio vină, pe simplul motiv că sunt români cu dare de mână şi gospodari bine înstăriţi”.
Haia Vataru, născută la 1906, care a intrat în numărul celor 125 de evrei deportaţi din orăşelul Herţa, în scrisoarea adresată organelor puterii sovietice la 13 noiembrie 1963, menţiona că în ziua de 13 iunie 1941, împreună cu doi copii, a fost deportată în regiunea Tiumen. După doi ani de chinuri a murit fiul Marcel, născut la 1932. Pe parcursul celor două decenii petrecute în taigaua siberiană, în împărăţia îngheţurilor veşnice, a trăit cu o mare şi neîmpăcată durere în suflet. Femeia a rămas cu neclintita convingere că în 1941 autorităţile comuniste au săvârşit acte de genocid împotriva oamenilor nevinovaţi din regiunea Cernăuţi.
Despre destinul deportaţilor în Siberia mărturiseşte românul Nicolae Avasiloaie, născut la 1926, în comuna Hreaţca, localitate din Ţinutul Herţa, ridicat împreună cu mama sa, Victoria, cu sora Emilia şi fratele Ilie în acea noapte de început de vară: „În timp de cel mult douăzeci de minute am fost scoşi din casă aproape goi şi flămânzi şi puşi pe drumurile pribegiei (…). Peste câteva ore eram la gara din Noua Suliţă, zăvorâţi în vagoane de vite. Astfel am stat acolo vreo două zile (…). Peste vreo trei săptămâni de chinuri îndurate în vagoanele de vite puturoase, am ajuns la „destinaţie”, fiind repartizaţi într-un sătuc cu numele Tropinsk din raionul Elutorsk, regiunea Tiumen. Vreo şapte sau opt sute de oameni au fost „adăpostiţi” într-un grajd de cai. Şi chiar deodată cei apţi de muncă au fost puşi la lucru: trimişi la doborât copaci în pădurile mlăştinoase şi pline de ţânţari. Iernile sunt cumplite în acele locuri uitate de Dumnezeu şi de oameni. Gerurile ajung şi chiar depăşesc cincizeci de grade. Mai ales nopţile nesfârşit de lungi îi încremeneau pe oameni cu suflul lor de gheaţă. Veni dezgheţul şi se stârni o epidemie groaznică. Cei care au scăpat de foame şi de frig, erau seceraţi de boli. Nu ştiu din ce considerente, dar ne-au scos din grajdul acela în primăvara lui 1942 şi ne-au dus, întâi pe apă, apoi cu trenul, până la Tiumen, iar de acolo mai departe până (…) la capătul lumii (…). Dar ieşi la iveală că sunt şi mai departe locuri tot mai sălbatice, mai groaznice. Am fost duşi la Kondinsk şi mai departe la Şain. Ne-au debarcat şi ne-au lăsat pe malul râului Konda, punându-ne la cosit ierburi pentru fân. Trăiam în nişte colibe, care ne adăposteau câine-câineşte de ţânţari, ploi şi frig. Dar prin luna august colibele au ars şi noi ne-am pomenit sub cerul liber, iar îngheţurile vin devreme pe acolo. Am avut noroc că totuşi şi-au făcut milă de noi şi ne-au primit în sătucul Şaim şi ne-au dat şi nişte saci ca să ne facem îmbrăcăminte, căci spuza de boarfe ce le mai aveam fusese mistuită de foc împreună cu colibele. Astfel, în foame şi goliciune, frig şi înjosiri, trecea zi de zi şi an de an pentru cei care supravieţuiau (…)”.
Cele 458 de familii din Ţinutul Herţa, deportate în lunile mai-iunie 1941, au lăsat 1308 hectare de pământ arabil, 299 case de locuit, 157 de grajduri, 44 de cai, 254 de vite cornute mari, 93 de oi, 28 porcine, 34 de căruţe, numeros inventar agricol. Averea evreilor din orăşelul Herţa (o farmacie, două frizerii, o moară, 34 de prăvălii) a fost naţionalizată de către puterea sovietică în anul 1940.
Conform informaţiilor păstrate în documentele de arhivă, în perioada anilor 1940-1941, 1944-1947 au fost supuse persecuţiilor staliniste 29 de familii din satul Molniţa, constituind 85 de martiri de origine română. În numărul lor au intrat 17 bărbaţi, 29 de femei şi 39 de copii cu vârsta până la 16 ani. 11 persecutaţi aveau stidii primare, 13 nu ştiau carte. Sub securea dezmăţului bolşevic au numerit 46 de ţărani. Trei bărbaţi au fost arestaţi pentru motivul că erau „elemente care prezintă un pericol social”, doi „pentru agitaţie antisovietică”, unul pentru faptul că în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar” din România şi o femeie „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”. Lista deportaţilor este compusă din 78 de molniceni. Ei au fost încărcaţi în 20 de căruţe şi transportaţi la gara feroviară din orăşelul Noua Suliţă. În rândul lor s-au aflat 11 bărbaţi, 28 de femei şi 39 de copii. 75 de martiri duşi în Siberia în iunie 1941 erau „rude cu unii trădători ai patriei”, care se găseau în rândurile Armatei Române sau în interiorul României ca refugiaţi. Nu este indicat motivul în privinţa a trei persoane deportate din Molniţa. În locurile de exilare au murit patru molniceni, iar doi martiri au închis ochii pentru totdeauna în lagărele sovietice de muncă corecţională.
Aceste victime ale terorii roşii au constituit începutul tragediei care a căzut ca un blestem pe capetele molnicenilor, lăsând în urma ei lacrimi şi durere. Se vor perinda cu duiumul greutăţile colectivizării forţate a gospădăriilor ţărăneşti, consecinţele foametei din anii 1946-1947, organizate de către dictatura stalinistă, încorporările românilor în batalioanele sovietice de muncă şi nimicirea lor în regiunile lacurilor Ladoga şi Onega din Federaţia Rusă, arestările şi condamnările la diferite termene de închisoare a oamenilor care nu puteau să achite statului cotele necesare de cereale prevăzute în carnetele de obligaţiuni. Astfel, la finele anului 1940, în satul Molniţa, aşezat în pitoreasca vale a Prutului istoric, trăiau cu dragoste de glie şi credinţă în Dumnezeu, cu obiceiurile şi tradiţiile rămase din străbuni 3.000 de locuitori, mândri la chip şi buni la suflet. În numărul lor intrau 600 de bărbaţi, 800 de femei şi 1.600 de copii cu vârsta până la 16 ani. În bună înţelegere convieţuiau 2.981 de oameni de origine română, 11 nemţi şi 8 evrei. În sat se aflau 400 de gospodării ţărăneşti, o şcoală, şase prăvălii, o baie. Ţăranii aveau 850 hectare de pământ, dintre care 726 de hectare erau terenuri arabile. În folosinţa satului se găseau cinci iazuri pline cu peşte. Averea molnicenilor se compunea din 35 de cai, 180 de vite cornute mari, 63 de viţei, 6 boi, un taur, 300 de porci, 800 de oi, 20 de stupi de albine, 60 de căruţe, 200 de pluguri, 160 de grape, două batoze. De instruirea copiilor de ţărani se ocupau profesorii şcolari, iar de sănătatea molnicenilor avea grijă un medic. După jumătate de secol de dominaţie sovietică, în 1991, în satul Molniţa trăiau 1.744 de locuitori, dintre care 1.652 de oameni de origine română, 74 de ucraineni, 12 ruşi şi 6 persoane, naţionalitatea cărora nu este indicată în documentele vremii. Populaţia satului s-a redus cu 1.056 de locuitori.
Despre anii de restrişte prin care au trecut localităţile Ţinutului Herţa s-a scris şi se va scrie cât timp vom avea istorie, fiindcă pentru cei de azi şi de mâine, cei peste 70.000 de martiri „răpuşi de gloanţe, epidemii şi mizerie ne sunt rubedenii şi înaintaşi”. Svetlana Aliluieva, fiica lui Stalin, menţiona: „Comunismul este epoca despotismului fără limite, a terorii sângeroase, a dezastrelor economice, unul mai cumplit decât altul, a celui mai pustiitor dintre războaiele pe care le-a cunoscut omenirea şi a unei reacţiuni ideologice fără precedent în istorie”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări
Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com