În ziua de 12 august a anului 490 î.e.n. grecii îi înving pe invadatorii perși în Bătălia de la Marathon. Atenienii conduși de Miltiade au înfrânt armata persană trimisă de împăratul Darius I (alte surse, indica data bătăliei la 12 septembrie). A fost un episod hotărâtor din cadrul Războaielor medice, fiind prima dată când perșii au fost înfrânți decisiv într-o bătălie deschisă. Bătălia de la Maraton a marcat sfârșitul primei invazii a perșilor în Grecia, aceștia fiind siliți să se retragă în Asia. Deși războaiele dintre greci și perși au continuat, cu unele întreruperi, încă mulți ani, bătălia de la Maraton a demontat mitul invincibilității persane, pregătind terenul pentru următoarele bătălii victorioase ale grecilor, de la Salamina și Plateea. Legenda spune că Pheidippides, un mesager atenian, a alergat distanţa de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din oraşul Marathon până la Atena pentru a anunţa victoria asupra Persiei în bătălia de la Marathon. În momentul în care a ajuns, a strigat : Nenikikamen! (Am învins!), după care a murit pe loc.
La 12 august 1399, la 40 de ani de la descălicatul Moldovei și la 69 de ani de la crearea statului medieval al Țării Românești, a avut loc Bătălia de la râul Vorskla. Bătălia s-a dat între coaliția formată din lituanieni, polonezi, teutoni, moldoveni, valahi și tătari răsculați, conduși de Witold, și oastea Hoardei de Aur în frunte cu hanul Timur Kutlug.
Aceasta a fost una din cele mai sângeroase bătălii ale secolului al XIV-lea din Europa de Est, ea încheindu-se cu înfrângerea decisivă a coaliției creștine. După lupta dintre un oștean tătar și cavalerul lituanian Syrykomla, încheiată cu victoria celui din urmă, armata lituaniană a început să treacă râul Vorskla. Tătarii au întâmpinat-o cu un atac frontal, iar o parte a cavaleriei lor a lovit flancurile, închizând rândurile și despărțind armata lituaniană de cea poloneză. În ciuda numărului mare de trupe și a echipamentului lituanian superior (inclusiv artilerie, a cărei utilizare a fost însă ineficientă împotriva călăreților, muschetelor și arbaletelor), armata lui Witold nu a putut rezista și a fost învinsă. Cu o armată bine echipată, dar mai puţin numeroasă, cneazul lituanian a suferit o grea înfrângere, pierde accesul la Marea Neagră şi se confruntă cu mai multe răscoale interne, fiind obligat să renunţe la ideea obţinerii independenţei şi să accepte tratatul de constituire a Uniunii polono-lituaniene în anul 1401.
Hoarda a urmărit resturile trupelor lui Witold până la Kiev. Cei mai mulți dintre comandanți (circa 50) au fost uciși, Witold însuși a fost rănit și a scăpat cu greu. Tătarii au devastat teritoriile lituaniene, iar Kievul, cu o recompensă uriașă (3.000 de grivne lituaniene), a reușit să se achite de atacul tătarilor, care amenințau să distrugă orașul.
Se crede că moldovenii participanţi la bătălie au fost omorâți pe câmpul de luptă, la fel și domnul Moldovei, Ștefan I (1394-1399). Nu există însă nici o informaţie referitoare la participarea sa directă la luptă ci, din contra, un document din timpul lui Iuga Ologul (1399-1400) menţionează: „şi credinţa lui Ştefan voievod”, dovadă care atestă că domnul încă mai trăia.
La 12 august 1681 s-a născut Vitus Bering, navigator și explorator danez în serviciul Rusiei. Vitus Jonassen Bering (1681-1741) a fost, un căpitan-komandor cunoscut marinarilor ruși drept Ivan Ivanovici. El a fost primul european care a descoperit Alaska și Insulele Aleutine. Strâmtoarea Bering, Marea Bering, Insula Bering, Ghețarul Bering și Puntea Bering poartă numele exploratorului.
La 12 august 1816 s-a născut Ion Ghica, om politic, prozator și economist român. Ion Ghica (1816-1897) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate. A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei, ales la 18 septembrie 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. Ion Ghica a deţinut postul de președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895). Cartea „Scrisori către Vasile Alecsandri” este capodopera sa de scriitor.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com