Despre acest mare virtuoz al trompetei, care a dus departe de casă măreția folclorului românesc și faima acestui plai mioritic unde a văzut lumina zilei, s-a scris foarte puțin sau aproape deloc în presa din ținut. Vorba e că deja peste trei decenii este stabilit cu traiul în capitala însoritei Moldove – Chișinău, unde activează în calitate de muzicant și pedagog.
Scriu aceste rânduri cu deosebite emoții. Așa a vrut Bunul Dumnezeu să ne naștem, cu o diferență de ceva anișori, în aceeași localitate din apropierea Hlibocii, să ne facem studiile la aceeași școală, ca, după absolvirea ei, fiecare să pășească pe drumul său. În plus, ne leagă și relații de rudenie.
Muzica i-a plăcut dintotdeauna. Este un har moștenit de la părinți. Ambii posedau un timbru aparte al vocii și interpretau cu o deosebită măiestrie perle cunoscute și mai puțin cunoscute din zestrea neamului la toate petrecerile ce se dădeau pe timpuri prin satele noastre. Nu întâmplător, după absolvirea școlii de opt ani din satul natal a plecat la Chișinău pentru a obține studii muzicale speciale și a îmbrățișa cu adevărat această meserie. Recent, trompetistul Petru Strelciuc a avut fericita ocazie să evolueze în fața publicului de acasă în cadrul unui minunat concert cu genericul „Vedetele revin acasă”. Această sărbătoare de suflet a românilor nord bucovineni a avut loc în sala Filarmonicii regionale din Cernăuți. Concertul a devenit posibil grație unei susțineri financiare din partea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni din cadrul Guvernului României și a eforturilor depuse de Fundația de Binefacere „Casa Limbii Române” din Cernăuți. Prin această acțiune organizatorii i-au readus acasă pe îndrăgiții interpreți Ioan Paulencu și Maria Iliuț, soliștii mai tineri, Grigore Gherman și Ilie Caraș, dar și pe soliștii-instrumentiști, Petru Strelciuc (trompetă) și Marin Gheras (nai). Sărbătoarea a culminat cu ovațiile puternice ale spectatorilor aduse acestor eminenți purtători ai melosului popular, care au fost acompaniați de Orchestra de instrumente populare „Mărțișor”, condusă de cunoscutul dirijor, Nicolae Hacman. În acea seară frumoasă de toamnă, trompetistul Petru Strelciuc, Maestru în Artă, a binevenit să împărtășească și cititorilor săptămânalului nostru bucuria revenirii acasă, să vorbească despre întâlnirea plină de emoții cu publicul de aici, dar și despre unele momente mai puțin cunoscute din viața sa de artist.
– Petru, vreau să te întreb ce simți în aceste clipe după întâlnirea cu publicul de acasă?
– Orice întâlnire cu publicul spectator este o adevărată sărbătoare nu numai pentru mine, dar și pentru fiecare artist. Atunci când vezi zâmbetele oamenilor din sală, când auzi aplauzele puternice, simți cu tot sufletul că ceea ce faci nu este în zadar, că faci un lucru care este apreciat de oameni. Vreau să spun că publicul de aici, de acasă, este unul mult prea deosebit, receptiv și însetat de tot ceea ce se cheamă frumos. Pe parcursul carierei mele am avut ocazia să evoluez pe mari scene ale lumii, pe diferite continente. Vreau să-ți mărturisesc că nu am întâlnit un public mai cald și mai primitor ca cel de acasă. Un mare plus a fost și Orchestra „Mărțișor”, condusă de Nicolae Hacman, un om deosebit de modest și bun, dar și un muzician, un aranjor și un dirijor de excepție.
– Te-aș ruga să le spui și cititorilor săptămânalului nostru cum ai reușit să-ți realizezi acel vis sacru din copilărie.
– A fost poate o ambiție a mea sau mai bine zis un scop. Muzica am îndrăgit-o din copilărie. Suntem trei frați și o soră în familie și toți cântă. Fratele Mircea a lucrat întreaga-i viață în sfera culturii, iar fratele Nicolae i-a dăscălit un timp pe elevii din sat, ambii întregind buna dispoziție pe la nunțile noastre frumoase în calitate de lăutari. Și sora mea, Rita, cântă, dar a rămas în afara acestui domeniu. Această patimă pentru muzică, pentru frumos am moștenit-o de la părinții mei. Tata intona cu o deosebită măiestrie cântecele noastre de cătănie, de dor și de voie bună, iar mama era nelipsită în tinerețe la toate petrecerile din sat și nu numai, iar odată cu înaintarea în vârstă a cântat practic până în ultima clipă în corul bisericii din localitate. Mie mi-a surâs norocul poate mai mult. Îmi amintesc de prima mea încercare scenică (Vai! Cât amar de vreme a trecut de-atunci!). Eram prin clasa a doua la Şcoala muzicală când am participat la un concurs la Cernăuți. Țin minte ca acum că am interpretat la trompetă „Dansul napolitan” din cunoscuta lucrare „Lacul lebedelor”. Îmi amintesc că aveam mari emoții. A venit atunci un profesor, m-a luat de mânuță și am urcat în scenă. Mi-a arătat spre oamenii din sală și mi-a zis: „Privește la ei. Ridică trompeta și cântă”. Apoi m-a lăsat și a plecat. Iată așa a fost prima mea încercare scenică. Apropo, tot la Filarmonică a fost. După absolvirea școlii am plecat la Chișinău, unde am studiat la Catedra de instrumente populare de la Colegiul de muzică „Ștefan Neaga”. După ce mi-am satisfăcut serviciul militar la Odesa, tot în calitate de muzicant, am activat câțiva ani ca profesor de instrumente de suflat la Şcoala muzicală din Dondușeni, deținând paralel și funcția de director al filialei din Târnova – un sat din acel raion din nordul Moldovei. Între timp am absolvit și Conservatorul de stat „Gavriil Muzicescu”, iar din toamna anului 1988 destinul m-a adus la ansamblul Academic de cântece și dans „Joc” – o carte de vizită a culturii noastre naționale. Acestui colectiv i-am rămas devotat până astăzi și, dă Doamne sănătate, îl voi servi și de-acum încolo. Cu acest celebru ansamblu am concertat pe diferite meridiane.
– Știu că îmbini această frumoasă activitate cu cea de pedagog.
– Da, într-adevăr, din anul 2014 încoace am revenit la activitatea pedagogică. Predau la Colegiul de muzică „Ștefan Neaga”. Și aceasta nu în detrimentul activității în Ansamblul „Joc”. Ca mai înainte sunt prima trompetă a orchestrei și le îmbin pe ambele cu cea mai mare plăcere, deoarece „Joc”-ul a fost colectivul unde am primit, vorbind la figurat, botezul de care are nevoie un muzicant.
– Știut lucru este că orice om de artă are nevoie de un sprijin serios în ceea ce face. Care sunt pilonii pe care se sprijină trompetistul și pedagogul Petru Strelciuc?
– Eu consider că nu numai oamenii de artă au nevoie de acest lucru. Orice om, care face ceva deosebit pentru alții – fie el diplomat, fie artist sau altcineva, are nevoie de persoane care să-l susțină în ceea ce face. Am avut și am un mare noroc în această privință de familia mea. Soția Doinița – îngerul păzitor al meu și al familiei mele, este o doamnă de afaceri, dar nu întârzie niciodată să-mi aprecieze și să-mi încurajeze eforturile, Orice sfat al ei este pentru mine un imbold de a crea ceva și mai frumos. Bunul Dumnezeu mi-a dăruit trei copii. Fiica mai mare, Violina, este căsătorită și, în curând, cu voia Celui de Sus, mă va înscrie în cohorta bunicilor. Fiica mai mică, Sabina-Anastasia, este elevă la școală, iar mezinul Alexei, a pășit, pe semne, pe urmele mele. Studiază trompeta la liceul „Ciprian Porumbescu” din capitală. Ce-i mai trebuie unui om pentru adevărata fericire decât să aibă o soție iubitoare, copii cuminți și înțelegători?
– Petru, spune-mi, te rog, care sunt planurile tale apropiate ca artist și ca om?
– Ei, în prim plan se află, bineînțeles, pregătirile pentru a obține statutul de bunel. În plan artistic, au loc unele pregătiri către turneul pe care-l voi susține alături de Ansamblul „Joc” în România cu prilejul Zilei Naționale. Vom avea concerte prin mai multe orașe din România.
– Acum, la final de discuție, ce ai vrea să le dorești cititorilor săptămânalului „Libertatea Cuvântului”?
– Vreau să-i îndemn să nu rateze niciodată ocaziile de a se întâlni și a savura din tot ceea ce este frumos, să le spun că noi, oamenii de artă născuți aici, dar plecați fie la București, fie la Chișinău sau în alte părți, ne dorim în permanență noi și noi întâlniri cu publicul de aici, de acasă. Nu este nimic mai frumos decât revenirea la locurile de unde ți se trag rădăcinile. De asemenea, vreau să le urez multă sănătate, să-i aibă pe cei dragi mereu în preajmă și să se bucure de orice clipă trăită alături de ei. Toate acestea ne fac viața mai frumoasă.
– În numele cititorilor, îți mulțumesc pentru aceste destăinuiri și rămânem în așteptarea a noi întâlniri aici, la Cernăuți. La mai mult și la mai mare.
– Mulțumesc și să ne trăiască Neamul.
Pentru confirmare:
Dumitru VERBIȚCHI
