Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.
Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până într-o zi când…
„Trebuie să facem ceva cu bătrânul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!”, a spus fiul acestuia. Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicul mânca singur, în timp ce întreaga familie stătea în jurul mesei. Şi pentru că bunicul reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au dat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti. Singur, după uşă, bunicul îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când mai vărsa lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunic, când la mămica şi la tăticul său, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a văzut că încearcă să cioplească o bucată de lemn. „Ce faci tu acolo? ”, l-a întrebat tatăl duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii mari şi i-a răspuns la fel de duios: „O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mama când voi creşte eu mare…”. A zâmbit şi s-a întors la „treaba” lui.
De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în odaie. Și lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii roșii de rușine. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi, dacă se vărsa lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.
Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită tot ceea ce observă. (Odoraş. Familia)
(T.L.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com