Iubitul Poet şi Profesor al deşteptării noastre, cu care studenţii de origine română au pornit, în 1969, pe calea renaşterii naţionale şi despre care, Arcadie Suceveanu menţionează că „vorbirea lui se înscrie în părţi de vorbire/ pe pereţii şcolii din sat/ se-ncrustează armonios în lemnul catedrei”, s-a născut în toamnă, în toamna de aramă, în „a fagilor albi şi a brazilor mică ţară de sus”, cu „coline şi plaiuri şi creste-n plutire senină”, la şes, pe un „meleag coborând de la munte spre dealuri”, unde „brazii subţiri de atâta-nălţime rămân sub dimia zăpezilor” şi unde „îngheţat e în cremene glasul de fluier”, care a fost „doinaş nelipsit primăverii şi verii şi toamnei”. Când şi-a făcut apariţia în această miraculoasă lume, într-o Ţară de basm, mândră şi liberă, deschizând geana în catifelatul primilor zori, cânta frumos pădurea, pădurea din Carpaţi, sporind „verdelui crud veşnicia”.
Scumpul vlăstar al distinşilor răzeşi a fost crescut şi educat într-un cadru de legendă, doină şi baladă, de credinţă, de tradiţie şi de înalt patriotism. El s-a aflat într-un mediu rural, în mijlocul oamenilor cu dorul de libertate permanent aprins în piept, între obiceiurile şi datinile strămoşeşti, între bunici şi părinţi cu dragoste de biserică, de natură, de tot ce-i românesc. În istorica baştină natală se păstra cu sfinţenie firul dăinuirii neamului pe acest picior de plai mioritic: „Hai, Ioane,-n sus pe-un fir de apă dulce/ Spre aşezări în salbă vechiul Carapciu,/ Ropcea pomenită-n scrisul lui Neculce…/ Să-ncercăm pe unde-i neamul încă viu”.
Icoana locului natal, binecuvântat de Domnul; Siretul cu lunca lui frumoasă de smerite şi fascinante sălcii plângătoare, unde-şi găseau adăpost păsările călătoare, venite de la capătul lumii, în apa căruia cerul fără margini îşi priveşte şi potriveşte fruntea sa albastră; câmpiile întinse, deasupra cărora plutesc nourii răzleţi, ca nişte bucăţi de pâine; au rămas pentru totdeauna în sufletul zbuciumat al Poetului: „Râul meu de-acasă, licăr din şuviţe/ Ca pe-o frunză-ntinse firave nervuri,/ Largă mărturie-a strămoşeştii viţe,/ Susur din mâhnirea plânselor păduri”.
Vasile Leviţchi, care a stat la leagănul renaşterii culturii noastre naţionale în perioada postbelică, sovietică, perioadă pătrunsă de un obscurantism nestăvilit şi nesfârşite fărădelegi comuniste, „făcea parte din acea generaţie încărcată de dorinţa creaţiei şi a constituirii unei culturi noi, care să legitimeze trecutul glorios al tradiţiei milenare de existenţă naţională”. Aceste calităţi nobile s-au revărsat ca un fluviu adânc, în care pulsa necontenita spiritualitate a neamului, în timpul lecţiilor sale în cadrul Universităţii de Stat din Cernăuţi. Studenţii, care îi sorbeau permanent nectarul erudiţiei, îl înconjurau cu o mare dragoste şi o profundă admiraţie. Profesorul le vorbea studenţilor cernăuţeni despre Patria părinţilor şi buneilor săi cu cele mai curate şi frumoase cuvinte: „Tu, baştina mea, dorul şi leagănul meu”. O iubea cu toate fibrele ţesutului său omenesc, cu fiecare globulă de sânge. El ştia că dragostea de Ţară, de Neam, de Limbă a stat şi va sta întotdeauna la începutul tuturor pornirilor sale. „Din stepă trage vânt de ispitire/ Şi mulţi Ioni îşi uită seminţia,/ Nepăsători plutind ca păpădia/ Prin ticăloasa noastră ivănire”.
În cei câţiva ani de activitate rodnică în amfiteatrul Universităţii cernăuţene a educat o întreagă pleiadă de tineri, cuprinşi de sentimentul renaşterii naţionale. Pentru ei Patria istorică a devenit, datorită acestui Cărturar de frunte al neamului, o prezenţă concretă, cu adânci rădăcini în timp şi spaţii. România s-a transformat în durata iubirii, în continua priveghere la căpătâiul marilor întrebări existenţiale, în vigoarea şi nemurirea sufletului încununat cu cetina brazilor carpatini. Contemplând Ţara, care se afla dincolo de sârma ghimpată, studenţii au înconjurat-o cu nimbul aureolei. În Neam ei au văzut depozitarul tradiţiilor eroice, al virtuţiilor inestimabile ale geniului colectiv, fiindcă sentimentul apartenenţei la un teritoriu, la o colectivitate, având aceleaşi idealuri, aceleaşi interese generale, ţine de domeniul firescului. Pentru aceşti tineri, cuvintele Profesorului s-au transformat în literă de evanghelie: „Părinte, adu-mi neamul mai acasă,/ Adună-mi-l între fruntarii drepte,/ Că prea au smuls din viţa lui aleasă./ Spre vetre rătăciţi să se-ndrepte,/ Despovăraţi de aşteptări cu anii…/ Şi fă să ne-nţeleagă şi duşmanii”.
Marele Om de cultură a lăsat urme adânci în sufletul discipolilor săi şi în pământul vetrei străbune. Asemenea paşoptistului Aron Pumnul, El a mişcat sufletele studenţilor cernăuţeni, răspândind în juru-i sentimente de dragoste faţă de neamul românesc, de trecutul său istoric şi de marea comoară a limbii române, trezind în rândurile tineretului conştiinţa demnităţii naţionale, dezvoltând iubirea de ţară, de datina strămoşească. Lecţiile lui Vasile Leviţchi au rămas pentru acei, care au avut fericirea să asiste la ele, un adevărat model de analiză ştiinţifică a valorilor tezaurului de creaţie românească, arătând contribuţia acestui tezaur la îmbogăţirea patrimoniului universal. Putea fi oare pe placul autorităţilor comuniste din perioada sovietică de stagnare un Profesor universitar, care îşi ţinea legea străbunilor şi sufletul nevândute?.. Putea fi văzut cu ochi buni de către diriguitorii sovietici ai ţinutului mioritic un Poet, care va spune: „Tribut de sânge dă într-una glia/ Şi setea o am vrea de primenire,/ Bem vin de mătrăgună în neştire/ Şi-i zeamă de cucută străinia”?.. Când a ajuns „la marginea veleatului” său şi a pornit spre nemurire, s-a adresat cu evlavie „codrului-adâncului”, ca el să închine un gând bun „şi celor pe care îi iert…”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com