În ziua marcată cu simboluri în formă de inimă, reprezentanţi ai comunităţii româneşti din regiune s-au adunat la un alt simbol – al durerii şi martirajului, înălţat în lunca Prutului, lângă localitatea Lunca, unde în ianuarie-februarie 1941, au căzut seceraţi de mitralierele grănicerilor sovietici simpli săteni români, care au încercat prin trecerea frontierei să scape de regimul bolşevic odios. Masacrul de la Lunca a intrat în istoria suferinţelor neamului românesc. Această filă este recitită mereu, ca Evanghelia în timpul serviciului divin, când în fiecare an, aici, la Lunca, se organizează acţiuni de doliu întru pomenirea martirilor neamului, care cu preţul vieţii au plătit pentru dorinţa lor firească de a trăi într-o societate liberă.
În anul 1992, în lunca Prutului a fost ridicată prima cruce, cioplită din lemn de stejar din Codrii Cosminului. Cu câţiva ani în urmă, în 2016, ea a fost înlocuită cu un monument, tot în formă de cruce, înălţat la iniţiativa şi cu susţinerea Primăriei satului Mahala, căci majoritatea românilor bucovineni, care au riscat să treacă frontiera şi să ajungă în România, au fost anume din această localitate.
Parastasul a fost oficiat de un sobor de preoţi în frunte cu Mitropolitul Longhin, arhiepiscopul Mănăstirii Bănceni. La pomenirea jertfelor nevinovate au participat reprezentanţi ai organelor locale, Consulatului General al României la Cernăuţi, ai societăţilor naţional-culturale ale românilor din regiune, activişti ai vieţii publice şi ziarişti. Cernăuţeana Tatiana Golciuc a notat în contul său de Facebook: „Ne-am adunat la crucea înălțată în locul sângeros din Valea Plângerii din satul Lunca, pentru a-i pomeni pe martirii neamului, pe cei căzuți aici… Aici și-a curmat viața și străbunicul meu, Ilie Avrumuțoaie, care avea ceva mai mult de 40 de ani, avea familie, soție și 7 copii, avea casă și grădină. Pe pământul lui trăim şi azi… este încă fântâna lui, și nucul bătrân, care dacă ar avea gură să vorbească, ne-ar povesti câte lacrimi a vărsat bunica împreună cu frații ei, rămași orfani de tată, străbunica, care până la sfârșitul vieții a purtat doar haine negre și tristețea din ochii ei nu a mai dispărut niciodată. Dumnezeu să odihnească în pace acele suflete nevinovate a căror viață a luat sfârșit aici, în noaptea din 6 spre 7 februarie anul 1941…”.
Ne bucură faptul că măhălenii, românii din alte sate din Valea Prutului nu uită drumul spre acest loc sfânt. Dar ar trebui bătătorit şi drumul spre fondurile de arhivă. Fostul arhivist, în prezent directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, Petru Grior, a menţionat:
–Dacă în privinţa evenimentului tragic din 27 ianuarie 1941 aproape totul este clar, în privinţa tragediei din 7 februarie există mai multe momente neclare, neclarificate până la capăt. Arhiva regională nu dispune de asemenea documente. Ele trebuie căutate la arhiva organelor de interne, fiindcă atunci grănicerii erau în subordonarea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne. Iar acestea, după cum se ştie, nu au transmis Arhivei regionale documentele respective. De asemenea, ele trebuie căutate şi în arhiva Detaşamentului de grăniceri nr. 97 din Cernăuţi, din componenţa căruia făcea parte Pichetul de grăniceri nr. 25 de la Lunca, cel care i-a oprit cu foc pe sătenii dornici de libertate. Numele tuturor acestor martiri trebuie identificate.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com