Eu am venit și de această dată – neabătându-mă de la tradiția fiecărui Iunie de Suflet din ultimele șase veri. Un Tricolor, cu care am străbătut Lumile binecuvântate cu de-ai noștri și doi trandafiri galbeni, atât au putut să încapă într-o Tristețe de om urcată în autocarul care m-a adus într-Un altfel de Iunie.
Cu fiecare kilometru parcurs mi s-a conturat și mai apăsat Bârna la capătul căreia, în premieră, nu mă mai aștepta Cel care m-a învățat să o execut la maxim punctaj. De aici încolo – doar pe cont propriu! Fără drept la gafă! Păstrând aceeași caligrafie cu hieroglife gotice precum la Palat și același ritual de corectitudine a limbii scrise și vorbite. De aici încolo – realitatea este cruntă: Mentorul meu a fost… în defavoarea lui este. Și cum se numește acea stare când vrei să ierți, dar nu poți? Da, nu pot! Pentru că este pentru prima oară când V-ați permis o abatere de la Codul Bunelor Maniere! Prima oară când nu au mai contat ceilalți… Și nu a contat nici Iunie – luna în care, alături de Doamna Alexandrina, ne găzduiați la Editură, pe Dorin și pe mine, într-o atmosferă boemă cu parfum de cafea, cu sfat înțelept și idei de proiecte plăcute oricărui român. Nu a contat nici măiastra floare de tei care, în această vară, a dezarmat până la ultima ființă imună la romantism. Și ce se mai poate schimba dacă V-aș spune că Vă plânge și Arcadie Suceveanu – Poetul de la Curtea Neamului Nostru…
Iertați-mă! Rogu-Vă! Eu sunt cea care a absentat de la Teatru în seara Spectacolului dedicat Românilor de Pretutindeni. Sunt cea care și-ar oferi viața toată în schimbul câtorva clipiri de gene pentru a reuși acolo și atunci acest Recital dedicat Omului din prima logie din dreapta scenei. Eu V-am iubit pentru că ați fost ghidul pașilor mei nesiguri într-o Citadelă doar aparent pacifistă! V-am iubit pentru punctualitate. Și pentru adevăr. Pentru școlirea exemplară și desfătarea lecturii selecte. Și pentru discursul care fascina și onora deopotrivă. Pentru generozitatea pixului roșu în manuscrisele care îmi dețineau semnătura. Și pentru morala de după… Eu V-am iubit pentru curaj, dar și pentru modestia în care Vă refugiați victoriile. Pentru arta răbdării de a verifica fiecare detaliu de zece ori – și încă o dată – în numele unui text ireproșabil. Pentru sacrificiul de o viață în favoarea Eternității Hurmuzăkești. V-am iubit și pentru Chopin. Dar și pentru felul în care ați cultivat Caractere marine-nadine-dorine. V-am iubit și pentru că ați realizat visul meu de-o viață, de a vedea România. Am rămas de aceeași părere pe care V-am împărtășit-o în Iulie 2006: Țara Noastră este mult mai frumoasă decât mi-aș fi putut imagina! V-am iubit pentru Credință. Și pentru afecțiunea cu care Vă înconjurați oamenii dragi. Pentru demnitatea de a condamna la iertare fiecare lovitură primită în spate. Și pentru numărul echilibrat de Prieteni autentici cărora le-ați fi dat șansa de a fi. Dar mai presus v-am iubit pentru întruchiparea Intelectualului-Aristocrat. Alegând pentru Plecare un fraged început de vară, nu ați făcut decât să confirmați că măreția V-a aparținut pururea: un Iunie mai Iliescian nu va mai fi!
Pe doi Iulie, de Ziua Dumneavoastră de naștere, din puterea obișnuinței, Vă voi căuta la telefon… Precum și-n toți ceilalți ani, scriși vieții mele, în care – veți fi ar bate oricând pe – ați fost.
În numele tuturor discipolilor,
din biografia cărora nu veți pleca niciodată,
Special pentru ziarul Libertatea Cuvântului, Dorina Popescu
ULTIMUL CHOPIN
Unui – sigur – Zeu…
(Lui Ilie Luceac)
La Cernăuți se sting Poeții,
În zori de zi, sub flori de tei…
La cripta grea a dimineții,
Cetatea plânge-n simfonii.
Papion, peniță, călimară,
Pian și cărți – rămase vii…
În manuscrisul de sub ceară:
Dureri – ascunse, timpurii.
Și câtă dragoste de Țară!
Și zboruri frânte către Ea!
Poeții tind la moarte-n vară,
Dând bătălia cea mai grea!
Rănit și demn orașul pare,
Uscată-i floarea cea de tei…
Poetul care-n vară moare
Va fi de-a pururi printre Zei!
Dorina POPESCU