În anul 1947, pentru neachitarea la timp a cotelor obligatorii, organelor judiciare au fost înaintate 6.355 de dosare penale. Toţi inculpaţii au împărtăşit destinul lui Dumitru Pampuş.
Astfel, pentru a da statului cantităţile de produse prevăzute în carnetele de obligaţiuni, gospodăriile ţărăneşti erau constrânse să renunţe la cea mai mare parte, sau chiar la întreaga recoltă. Ţinutul nostru, cu pământ arabil fertil şi gospodării rurale consolidate în perioada interbelică, fiind impus sub administraţia sovietică la cote ruinătoare, este adus în pragul foametei.
Ca urmare a situaţiei catastrofale care s-a creat în ţinut, pe data de 20 august 1946 către Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi Consiliul de Miniştri al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene este înaintată o scrisoare, document semnat de Zeleniuk, primul secretar al comitetului regional al partidului, şi de Kolikov, preşedintele Consiliului Regional, în care conducătorii regiunii roagă să fie micşorat cu 200 de mii de chintale, dintr-un total de 435.760 chintale, planul de livrare către stat a produselor cerealiere. Conducerea Ucrainei Sovietice a reacţionat cu agresivitate la această scrisoare. În ţinut sunt trimişi 500 de lucrători ai Direcţiei de colectare a cerealelor din cadrul Ministerului Achiziţionărilor al Uniunii Sovietice, fiind împuterniciţi cu drepturi nelimitate. Însoţiţi de reprezentanţii organelor represive ale dictaturii staliniste şi de ostaşii batalioanelor de exterminare, călăii puterii sovietice au năvălit în satele din regiune. Referindu-se la această nelegiuire, jurnalistul Gheorghe Frunză scria: „Pâinea era ridicată din poloage, din snopi, din clăi, de la batoze şi de sub îmblăcii, din cămări, hambare şi de prin poduri. „Achiziţionările” de pâine nu mai aveau sfârşit. Prima dată veneau cote obligatorii, apoi urmau colectări în contul unor planuri de întâmpinare, „propuse” de „cei de sus”, mai departe urmau diferite „dări” din iniţiativa celor de pe teren. Iar la sfârşit, când se ajungea la rămăşiţele dosite pe undeva, continua teribila jecmăneală forţată – cu ameninţări din cele mai crude şi cu aplicarea pedepselor la tot pasul: bătăi, împuşcături, puşcărie, deportări şi câte altele din arsenalul NKVD-ului! Astfel, a fost ridicată toată pâinea de la săteni, până la ultimele boabe”.
Oamenii au rămas fără mijloace de existenţă, fiind lăsaţi în voia sorţii. A început marea tragedie a ţinutului nostru, nimicirea în masă a populaţiei prin înfometare. Maria Sucevan din satul Dumeni, fostul raion Noua Suliţă, mărturiseşte: „Mi-am adus aminte cum în toamna anului 1946, în ograda noastră au dat năvală doi împuterniciţi ruşi, cărora lumea le spunea „striboci”. Erau însoţiţi de Andrei Lupoi, un om din satul nostru. Aceşti trei „eroi” ne-au luat toţi cartofii, tot grâul şi tot porumbul. Tata n-a putut suporta o asemenea tâlhărie şi pentru că s-a opus, a fost bătut crunt şi lăsat lat în mijlocul ogrăzii. Mama şi noi, cei patru copii, plângeam în hohote.
Foametea nu s-a lăsat mult aşteptată. Mama aproape că nu punea în gură nimic, dându-ne nouă ceea ce mai găsea prin casă, ca să ne scoată cumva din iarnă. Dar nu a putut sărmana rezista şi la 13 ianuarie 1947 a închis ochii, lăsându-ne fără mângâiere. A doua victimă a foametei organizate de „eliberatori” şi de regimul instaurat de ei a fost Liuba, surioara mea de trei anişori, care s-a stins din viaţă în luna iunie a aceluiaşi an. Doamne, să nu mai vadă nimeni şi nici să nu mai ştie cum mor copiii de foame!
Îmi amintesc clar acele grozăvii. Tata şi cu fraţii erau duşi la Stanislav după jom, din care oamenii făceau turte şi le mâncau. Eu şi cu surioara Liuba muream în casă de foame. Nici nu mai pot să vă descriu prin câte chinuri am trecut!
Într-o zi Liuba mi-a spus:
– Eu mă culc şi nu ştiu dacă mă voi trezi, dar tu să nu mă uiţi. Eu m-am culcat pe alt pat şi am leşinat de foame. Puteam şi eu lesne muri, dar Dumnezeu mi-a dat zile ca să pot, în cele din urmă, să pot mărturisi prin câte am trecut noi şi tot neamul nostru din Basarabia şi din Bucovina în timpul foametei din 1946 – 1947.
Numai bunul Dumnezeu ştie câte zile am fost leşinată şi de cât timp a murit surioara mea Liuba, care începuse să se descompună în patul în care a decedat. Nu pot şti de unde şi cum a aflat felceriţa Lidia Cuciuc, care a venit în sat odată cu „eliberatorii”, s-a măritat la noi, şi a rămas să trăiască şi să lucreze unde s-a oprit. Ea a venit cu căruţa şi cu sanitarii să strângă cadavrele, căci se temea să nu izbucnească vreo epidemie. Surioara a fost dusă la cimitir, iar eu – la spitalul din Noua Suliţă”.
În timpul foametei din anii 1946 – 1947, în regiunea Cernăuţi, conform unor date oficiale, au murit peste 17 mii de oameni. Când înfometaţii mâncau urzică şi lobodă, murind în chinuri cumplite, când înfometaţii ajunşi la culmea disperării îşi pierdeau minţile, unii transformându-se în canibali, fiindcă în ţinutul nostru au fost înregistrate, în iunie 1947, cinci cazuri de canibalism, Uniunea Sovietică a exportat în diverse ţări din Europa peste 2,5 milioane de tone de grâu. În felul acesta, statul sovietic îşi demonstra grija lui părintească faţă de propriul său popor!
Actuale rămân cuvintele mult regretatului Gheorghe Frunză, care a îndurat chinurile deportărilor staliniste şi ale foametei. Dumnealui menţiona în 1995 următoarele: „Fiecare popor, ba fiecare făptură omenească, îşi are Golgota sa. Golgota noastră, a românilor din nordul Bucovinei, au fost sovieticii. Crucea ce ne-au pus-o pe umeri s-a dovedit a fi mult prea grea pentru a fi purtată atât amar de timp. Sute de mii de semeni de-ai noştri au fost striviţi de acea presiune insuportabilă. Povara crucii de suferinţe aruncată pe spatele nostru, cununa de sârmă ghimpată cu care ne-au „împodobit eliberatorii” în iunie 1940, au rămas însoţitoarele destinelor noastre pentru multe decenii şi ne tot aduc la „aniversări”, de rea pomină, „dăruite de fratele mai mare binevoitor”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com