Trec ani, decenii, secole… Se schimbă generațiile, modul de viață și, cum se spune în popor, altă făină se macină la moară. Acum și moara e alta, și au rămas pe alocuri morile de vânt ca exponate de muzeu, martori ai unor vremuri demult apuse. Rar în care sat le poți vedea, deși vântul nu le mai învârte aripile, iar roțile din piatră nu mai transformă boabele de grâu sau de porumb în făină albă ca iia din lada cu zestre sau galbenă ca fața soarelui de vară. Dinăuțiul se bucură că are o astfel de moară în capătul satului, ea devenind simbolul acestei localități. Potrivit fostului profesor, Valeriu Gulpac, fondatorul Clubului etnofolcloric „Dinu”, moara de vânt a funcționat până în anii 50-60 ai secolului trecut. El regretă că nu s-a păstrat mecanismul morii, căci, iată, cu câțiva ani în urmă ea a fost reînnoită, dar numai pe din afară. Mecanismul, care a asigurat făină în fiecare familie din sat, s-a pierdut și nici un meșter nu este în stare să-l refacă din nou.
Moara de vânt, reconstruită și grație contribuției lui Radu Ștefliuc, actualmente staroste al satului, este un simbol și o locație pentru anumite ritualuri ale dinăuțenilor. Aici vin să întâmpine primul răsărit de soare al vieții de sine stătătoare absolvenții școlii locale. Aici, în anul 1944, s-a adunat întreaga suflare din sat pentru a-i petrece pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial pe bărbații mobilizați. În zilele noastre, aici primesc blagoslovirea de la duhovnicul satului voluntarii, înainte de a porni cu ajutor umanitar pe frontul actualului război. Iar aceștia călătoresc deseori încolo – o dată sau de două ori pe lună.
Dinăuțenii sunt buni creștini, săritori la nevoie și, iată, acum pe vremurile acestea de restriște, ei acordă un ajutor substanțial celor de pe front și din preajma liniei frontului. În perioada ateismului combativ biserica din Dinăuți a fost incendiată de câteva ori, dar sătenii nu s-au lăsat de credință, ci cu o inspirație și mai mare au lucrat la ridicarea actualului locaș de închinare. S-au străduit de au ridicat în curtea bisericii și o statuie a Mântuitorului, care-și poartă crucea. Este o sculptură dintr-un bloc integru din piatră albă, adusă din Moldova. Statuia confirmă tăria și unitatea credinței, după cum a accentuat părintele-paroh Cristian Bejenari. La 8 noiembrie, pe stil vechi, la Dinăuți este sărbătorit hramul Bisericii – Sfântul Dumitru, cel care insuflă încredere în victorie. Părintele-paroh Cristian Bejenari i-a chemat pe toți la o rugăciune comună pentru pace. Dinăuțiul a plătit apropierea victoriei și a păcii cu moartea unuia dintre cei mai luminoși fii ai satului, Dumitru Istrati. Pe fațada școlii din sat, unde Eroul a învățat, a fost inaugurată o placă comemorativă cu chipul lui.
Satul Dinăuți este înconjurat de livezi tinere și de două păduri, în prezent cu frunzișul rărit de vânturile toamnei. De la marginea celei mai tinere păduri, plantate cu vreo șaizeci de ani în urmă se vede partea de la asfințit a satului. În celălalt capăt al Dinăuțiului există și astăzi izvorul numit „Șipote”, în jurul căruia, după cum spune starostele Radu Ștefliuc, au fost ridicate primele case. Valeriu Gulpac, un bun cunoscător al istoriei Dinăuțiului, afirmă că există câteva legende despre apariția acestei vetre. În una se spune că aici a trăit un voinic cu numele Dinu, de la care provine și denumirea localității. O altă legendă afirmă că oamenii de aici trăiau bine, în graiul popular – „ghini”. Aceasta este a doua versiune a provenirii denumirii satului. Oricum, dinăuțenii sunt frumoși la suflet, puternici în credință și tind să trăiască bine și în pace.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com