La 12 iulie 1475, în fața unui iminent atac otoman, Ştefan cel Mare a recunoscut suzeranitatea lui Matia Corvinul, regele Ungariei, și a obținut sprijinul acestuia în lupta împotriva turcilor. La 12 iulie 1475 a fost încheiat tratatul de la Iași, prin care Ștefan cel Mare, domn al Moldovei, urma să primească ajutor militar antiotoman în schimbul recunoașterii ca suzeran pe Matia Corvin, rege al Ungariei. Marea victorie în Bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475), repurtată de Ștefan cel Mare asupra turcilor, a rămas fără urmări pe plan strategic, pentru că Veneția, aflată în război cu Imperiul Otoman, a încheiat armistițiu de șase luni cu sultanul. Astfel sultanul Mehmed al II-lea a avut răgazul necesar pentru a cuceri cetățile Caffa, Tana și Mangop din Crimeea. Însăși Hanatul Crimeii a devenit dependent de Poartă. Astfel turcii obțin un aliat pe celălalt flanc al Moldovei. În situația dificilă creată pentru Moldova, domnul Ștefan cel Mare solicită sprijin militar monarhilor europeni. Dintre toți conducătorii statelor europene, doar regele Matia Corvin al Ungariei a poruncit o companie antiotomană, în toamna anului 1475, care se va finaliza prin cucerirea Șabațului în Serbia. Ștefan cel Mare reușește să zădărnicească tentativa flotei otomane de a cuceri Cetatea Albă și Chilia, unicele cetăți libere la Marea Neagră. Pericolul otoman se va agrava în timp.
La 12 iulie 1905, a decedat Gheorghe Popovici, istoric moldovean, membru corespondent al Academiei Române. Gheorghe Popovici (Teodor Robeanu) s-a născut la 8 noiembrie 1863, la Cernăuți. A fost lider important al Partidului Poporal Național Român din Bucovina, la a cărui fondare a participat în anul 1892, devenind președinte al acestui partid în anul 1900. Gheorghe Popovici a scris poezii sub pseudonimul „Teodor Robeanu”. Gheorghe Popovici (Teodor Robeanu) a fost fiul preotului și profesor universitar Eusebiu Popovici. Mama sa, soția lui Eusebiu Popovici, a fost Elena Hacman. A făcut studii primare (începând din 1870) și secundare la Gimnaziul Superior de Stat din Cernăuți, absolvite în 1882. În continuare a efectuat studii superioare la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți (1882-1886). În timpul studenției a fost membru activ al Societății Academice Junimea al cărei președinte a devenit în 1884, precum și al Societății Concordia. Urmează specializări la Innsbruck și Viena, încheiate cu doctorat în științe juridice, în anul 1894. A fost ales deputat în Dieta Bucovinei și în Consiliul Imperial de la Viena (din 1897). A fost redactor al publicației Foaia Legilor Imperiale pentru Ducatul Bucovinei, din anul 1898. În anul 1901 a renunțat la cetățenia austriacă și s-a stabilit în România, la București, urmărind ocuparea unei catedre universitare la București.
La 12 iulie 1909, în localitatea Vitănești, județul Teleorman, s-a născut Constantin Noica, unul dintre cei mai renumiți filosofi români din secolul al XX-lea. Filosoful Constantin Noica a fost și poet, eseist, publicist, scriitor. În 1990, după moarte, i s-a conferit titlul de membru al Academiei Române. Și-a făcut studiile gimnaziale și liceale la București, după care s-a înscris la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din București, avându-l ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. A absolvit facultatea în 1931 cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”. În perioada 1932-1934 Constantin Noica frecventează societatea culturală „Criterion”, dar nu se lasă influențat de legionari, rămânând fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României. În primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta până în primăvara anului 1939 . În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie. În octombrie același an Constantin Noica pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944, participând de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger.
În primul deceniu postbelic – 1949-1958 – Constantin Noica își are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici el și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai târziu. În 1958 Constantin Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de marele filosof la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964. Din 1965 Constantin Noica se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere, unde va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene.
Ultimii ani din viață, începând din 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi. La 1 octombrie anul 1987, cu două luni înainte de moarte, Constantin Noica a venit pentru ultima oară la Ipoteşti, la baștina lui Mihai Eminescu. Aici, în acest loc s-a împlinit însă unul dintre cele mai mari vise ale lui: facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, poate cea mai importantă lucrare a lui Noica din ultimii ani de viață… „Noica şi-a început drumul la Ipoteşti intrând în biserica ridicată de Iorga, unde și-a făcut semnul crucii, chiar dacă era însoţit de doi oficiali de la judeţ. I-am arătat chipul Arhanghelului Mihail, reprezentat cu faţa angelică a lui Eminescu copil, apoi urmele gloanţelor lăsate de ostaşii sovietici «eliberatori» în candela din faţa altarului şi în pieptul regelui Carol al II-lea, pictat ca şi Eminescu, la intrare, în semn de ctitori. «Au tras şi în Eminescu?». Nu, pentru că nu ştiau cine este. S-a uitat la mine complice”, și-a notat în jurnalul său din acea zi de toamnă Valentin Coşereanu, directorul de atunci al Muzeului „Mihai Eminescu” din Ipotești.
A doua zi Constantin Noica a plecat la Bucureşti şi cu asta a început lungul drum al anticamerelor, al nesfârşitelor explicaţii şi ore de aşteptare, de multe ori zadarnice, al telefoanelor, al mereu eşuatelor încercări de a fotografia paginile din caiete, al veşnicelor pelerinaje la Ipoteşti, în miez de iarnă, când casa memorială e îngheţată şi unde caloriferele electrice nu fac faţă şi trebuie să se supună regimului socialist al economiilor… Dar după trei ani de încercări de toate felurile, Eminescu, în toate strălucirile şi întunecimile minţii lui, era gata să-şi întâmpine oaspeţii la Ipoteşti. Ca o chemare sau ca o împlinire, la sfârşitul lui 1987, Constantin Noica pleca şi el spre alte lumi. Cu sentimentul unui dor împlinit.
La 12 iulie 1951, în satul Sucleia, Slobozia, R. Moldova s-a născut Petru Bogatu, jurnalist, eseist, analist politic și scriitor de orientare unionistă și prooccidentală, editorialist, profesor universitar. A absolvit Institutul pedagogic din Bălți și Școala de înalte studii politice din Rostov-pe-Don, URSS. A fost unul din fondatorii Frontului Popular, vicepreședinte al FPM, a condus publicația Țara, a fost columnist la cotidianul Ziua (București), editorialist și redactor șef al cotidianului național Flux. Din 2000 a fost profesor la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea de Stat din Moldova, autor de articole, eseuri și studii în materie de jurnalism și teoria comunicării, editorialist la Jurnal de Chișinău, la Radio Vocea Basarabiei. Împreună cu Nicolae Negru a realizat emisiunea Negru și Bogatu la postul Jurnal TV, apoi autor și realizator al emisiunii Cronica lui Bogatu la canalul TV Prime. Între 1995–2000 a fost desemnat cel mai popular jurnalist din Republica Moldova. A fost distins cu Ordinul Republicii în Moldova (2009) și Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor în România (2014). S-a stins din viață la 22 martie 2020, la Chișinău.
La 12 iulie 2011, la Chișinău s-a stins din viață Alexandru Gromov, scriitor fantast, jurnalist, publicist, scenarist, redactor, critic de cinema, traducător. S-a născut la 22 aprilie 1925 în oraşul Ismail, Ucraina într-o familie evreiască. Şcoala primară o face la Brăila, gimnaziul la Bucureşti, iar apoi liceul „Sf. Andrei” de la Bucureşti. În anii celui de-al II Război Mondial familia sa a fost evacuată, a lucrat în acest răstimp la Combinatul metalurgic din Magnitorgorsk, regiunea Ural.
După război, revine în Moldova şi este angajat în calitate de corespondent la ziarul din Durleşti – suburbia Chişinăului, unde lucrează pe parcursul anilor 1947-1956, continuându-și în acelaşi timp studiile la Institutul Pedagogic din Chișinău (astăzi – Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”), pe care îl absolve în anul 1953. Începând cu anul 1956, devine redactor de literatură artistică pentru copii la editura „Şcoala sovietică”, apoi, în aceeaşi funcţie, lucrează la Editura de Stat a Moldovei, iar mai târziu – la Editura „Cartea Moldovenească”. Începe să colaboreze, pe rând cu ziarele şi revistele „Moldova”, „Literatura şi arta”, „Columna”, „Noi”, etc., promovează corectitudinea limbii şi a terminologiei la Televiziunea Naţională şi Radioul Naţional, unde are o serie de emisiuni printre care „Inventica” şi „În lumea cuvintelor”.
Pe parcursul mai multor ani a alcătuit culegeri de proză fantastico-ştiinţifică, a scris articole critice despre cinema, a tradus literatură artistică din limbile franceză, italiană, engleză şi rusă (fără a apela la limba rusă, Gromov a tradus din limba originalului). Scriitorul a fost mulţi ani la rând gazetar, publicând articole de actualitate şi promovând ideile inovaţionale. La începutul anilor ’70 ai secolului al XX-lea, în cadrul revistei „Moldova”, înfiinţează clubul „Solaris”, unde au făcut şcoala literaturii de anticipaţie mulţi tineri talentaţi: Nicolae Dabija Leonida Lari, Ioan Mînăscurtă, Alexandru Roşu ş. a.
În anul 1956 a fost publicată povestirea fantastică „Taina Luceafărului”, scrisă împreună cu fizicianul Tadeuş Malinovschi, apoi vor apare romanele fantastice „O vacanţă în cosmos” (1962) şi „Naufragiu pe Teogra”, (1974), povestirile „Cei din anul întâi” şi „Pe urmele lui Argos” (1986), culegerea de eseuri şi povestiri „A gândi inovaţional” (1987). Aceste opere scriitorul le-a tradus el însuşi în limba rusă.
Colaborarea lui A. Gromov cu studioul „Moldova-film” a început încă în anul 1960 — este scenarist al unei serii de pelicule documentare a studioului moldovenesc de cinema, printre care – „Fluieraş” (1961), despre orchestra de muzică populară cu acelaşi nume şi altele, lucrează, de asemenea, asupra traducerilor pentru dublarea filmelor. Din anul 1989 şi până în 1995 – fondatorul şi redactorul-şef al ziarului de cinema „Lanterna magica”, dedicată cinematografiei moldoveneşti şi mondiale.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com