La 13 ianuarie 1626 a început prima domnie a lui Miron Barnovschi Movilă în Moldova, fiu al marelui postelnic Dumitru Barnovschi şi al Saftei Balica. În unele surse figurează anul și locul nașterii sale – 1590, satul Toporăuți de lângă Cernăuți. Rudă cu Movileştii, a deţinut mai multe demnităţi în Sfatul Domnesc, printre care hatman şi portar al Sucevei, în timpul lui Radu Mihnea. Acesta, grav bolnav în ultimii doi ani de domnie, i-a permis lui Miron Barnovschi să deţină un rol important în conducerea statului. O dată cu moartea lui Mihnea, la 13 ianuarie 1626, a fost ales domn de marii boieri pământeni. O delegaţie a acestora a mers la Istanbul pentru a obţine învestitura de la sultan, noul domn trimiţând suma de100 000 de coroane. A reorganizat categoria curtenilor, recrutaţi din rândurile boierilor mici şi mijlocii, precum şi a cancelariei domneşti. A luat măsuri pentru redresarea demografică prin organizarea unor slobozii, atrăgând astfel ţăranii munteni. La 16 ianuarie 1628 a emis un „aşezământ” echivalent cu „legarea de glie” a ţăranilor, obligându-i pe aceştia să se întoarcă pe vechile lor moşii. Organizează, sub influenţa mitropolitului Anastasie Crimca, activitatea clericală pentru care a fost emis un aşezământ special. Ctitoreşte mănăstirea din Bârnova, mănăstirea Hangul, Buholniţa-Neamţ, Toporăuţi-Cernăuţi, Biserica Sfântul Ioan din Iaşi, reface zidurile de apărare ale mănăstirii Dragomirna şi biserica Stavropighiei din Liov (Lviv). Duce o politică externă echilibrată, având relaţii bune cu toţi vecinii. A fost însărcinatul oficial al sultanului pentru medierea păcii dintre Polonia şi Poartă. În 1629 este mazilit datorită apropierii de Polonia, de la care obţinuse indigenatul, intrigilor iniţiate de principele Transilvaniei şi ale vistierului Lupu şi datorită refuzului său de a majora tributul cu 40 de pungi de galbeni. S-a retras la moşia din Ustie, în Polonia. În urma revoltei care l-a alungat pe Alexandru Iliaş, boierii l-au rechemat pentru a ocupa tronul. În urma uneltirilor boierului Lupu este arestat şi decapitat de turci.
La 13 ianuarie 1830, în București s-a născut Petre Ispirescu, editor, folclorist, povestitor, scriitor și tipograf; considerat unul dintre cei mai pricepuți culegători de folclor. Nu a urmat cursurile unor școli – a fost educat de mai mulți dascăli pe lângă biserici, după care și-a format singur cultura, citind cărți de la tipografiile la care a lucrat. La paisprezece ani a intrat ucenic la tipografia lui Zaharia Carcalechi, care edita ziarul Vestitorul românesc. Lucrând câte 14 ore pe zi, în 1848 a devenit tipograf calificat. A lucrat apoi la tipografia Copainie, care, în contextul dezbaterilor privind Unirea Principatelor Române, a acceptat să imprime, fără a prezenta textul cenzurii, corespondența secretă a principelui Vogoride (care dezvăluia frauda electorală). Poliția i-a arestat pe toți participanții afacerii și Ispirescu a petrecut trei săptămâni în închisoare, pierzându-și și serviciul. Vasile Boerescu, politician unionist, i-a oferit direcția unei tipografii mai moderne, care poseda prima presă mecanică din București și imprima revista Naționalul. A devenit asociatul unei părți egale: Boerescu deținea capitalul, iar Ispirescu direcția și activitatea. A cunoscut scriitori și oameni importanți timpului său: Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu etc. În 1862, a publicat primele șase basme culese de el, în Țăranul român, la îndemnul lui Nicolae Filimon: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Prâslea cel voinic și merele de aur, Balaurul cel cu șapte capete, Fata de împărat și pescarul și Fiul vânătorului. La invitația lui C.A. Rosetti, a fost directorul imprimeriei care tipărea Românul, cei doi participând la înființarea primei Case de ajutor reciproc a tipografilor din România. În 1864, când guvernul a suprimat ziarul Românul, Ispirescu, împreună cu alți asociați a înființat Tipografia Lucrătorilor Asociați. A condus foaia Tipograful român, iar după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, a acceptat invitația ministrului de interne Ion Ghica de a conduce Imprimeria de Stat. A înființat Noua tipografie a laboratorilor români, împreună cu alți trei asociați, iar după ce a rămas unic asociat al imprimeriei, a redenumit-o Tipografia Academiei Române. În 1882, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, a reunit toate basmele și legendele într-o culegere completă: Legendele sau basmele românilor. Alecsandri i-a elogiat culegerea în prefața volumului: „recunoștința noastră îți este dar câștigată pentru totdeauna. Prețiosul dumitale volum trebie să se afle în fiecare casă”. Alte volume publicate: Colecție de șase basme, Legendele si basmele romanilor. Ghicitori și Proverburi, Snoave și Povești populare, Isprăvile și viața lui Mihai Viteazu, Poveștele unchiașului sfătos, Pilde și ghicitori, Legendele sau basmele românilor, Basme, snoave și glume, Jucării și jocuri de copil, Povești morale. Despre pomul Crăciunului. A decedat la 21 sau 27 noiembrie 1887, la București.
La 13 ianuarie 1940, în satul Chiţcanii-Vechi, raionul Orhei, s-a născut Nicolae Esinencu, poet, prozator, dramaturg, scenarist. A absolvit Şcoala Republicană de Cultură Fizică (1959). Are studii universitare nefinisate. A absolvit Cursurile Superioare de Literatură la Institutul „M. Gorki” în Moscova (1973). Redactor la Editura „Lumina”; secretar, apoi consilier al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1989). Activitate prodigioasă atât în proză şi poezie, cât şi în dramaturgie, impunându-se cu fiecare carte nouă. Debutează editorial cu placheta de versuri „Antene” (1968), urmată de cărţile de poezie „Sens” (1969), „Dealuri” (1974), „Copilul teribil” (1979), „Stai să-ţi mai spun” (1983), „Cuvinte de chemat fetele” (1986) ş.a., precum şi de volumele de proză: „Sada” (1968), „Portocala” (1970), „Toi” (1972), „Era vremea să iubim” (1977) ş.a., care dezvăluie cititorului un scriitor talentat. Semnează piesele: „Grand Prix”, „Tabachera”, „Fumoarul”, „Oameni de paie”. Scenarii de film: „Tunul de lemn”, „Vâltoarea”. Cărţi pentru copii: „Harbuzul lui Fănel” (1972), „Bună dimineaţa” (1977) ş.a. În 1999-2004 Esinencu îşi adună opera în „Scrieri alese” (6 vol.). Genul literar în care a debutat Esinencu a fost poezia. Dar, spre deosebire de alţi poeţi, care încep să scrie proză destul de târziu, când le-o dictează vârsta şi experienţa de viaţă, Esinencu începe să exploreze toate genurile literare deodată: poezie, proză, dramaturgie, roman, nuvelă, scenariu de film… Importantă este viziunea sa în proză. „O proză realistă, dură, care înseamnă un succes real în nuvelistica noastră actuală”, remarca scriitorul Ion C. Ciobanu. S-a stins din viață pe data de 25 aprilie 2016.
La 13 ianuarie 2001, la Bucureşti a încetat din viaţă graficianul Sabin Ştefănuţă, devenit cunoscut în Occident pentru că a consacrat conceptul de Noua Renaştere sau de Renaştere Modernă. Sabin Ştefănuţă s-a născut la 14 iunie 1943, la Sibiu. A absolvit cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia grafică, în anul 1973. A făcut studii de istoria picturii şi iconografie la Moscova şi Sankt Petersburg (1974). În anul 1987 a părăsit România şi s-a stabilit în Germania. Sabin Ştefănuţă a avut expoziţii personale în România, Germania şi Republica Moldova. A publicat volumul de eseuri „Atelier” (Editura „Fiat Lux”, Bucureşti, 1998).
Sabin Ştefănuţă a fost unul dintre cei mai „nepământeni” oameni. Avea în permanenţă aerul că tocmai a sosit dintr-o ţară imaginară. În pofida marii varietăţi de subiecte, tehnici, abordări compoziţionale şi opţiuni cromatice, creaţia plastică a lui Sabin Ştefănuţă apare, privită din perspectiva oricărui fragment al ei, ca un discurs unitar care s-a dezvoltat în timp după un proiect bine conceput şi atent articulat. Sabin Ştefănuţă nu avea o sensibilitate maladivă, de tip romantic-paseist. În viziunea sa, necesara reîntoarcere în timp, pentru care pleda în mod explicit, se oprea, dimpotrivă, la o etapă plină de însufleţire a dezvoltării umanităţii: Renaşterea europeană.
La 13 ianuarie 2020 s-a stins din viaţă Ștefan Petrache, interpret de muzică ușoară din Republica Moldova, cunoscut pentru activitatea ca vocalist al formațiilor „Noroc”, „Plai” ș.a. Este unicul copil al familiei țăranilor Ana (născută Secrieru) și Gheorghe Petrache. Tatăl său a murit într-o mină de cărbuni din Donbas, când Ștefan avea aproape 6 luni. Până la vârsta de 7 ani, copilul a crescut cu mama sa. În 1955-1957, Ministerul Culturii al RSSM l-a descoperit pe Ștefan Petrache în timpul unor expediții culturale prin satele Moldovei și i-a recomandat mamei să îl trimită la școala de muzică din Chișinău. Astfel, tânărul Petrache a fost transferat la școala de muzică de pe strada Armenească, cunoscută mai târziu ca Școala de muzică „Eugen Coca”, fiind cazat la o casă de copii. A început să studieze pianul, dar a fost trecut la vioară pentru că era considerat prea „plăpând” și „mic” pentru un instrument „atât de mare cum este pianul”. Fiind pasionat de științele exacte, către clasa a șaptea-a opta el deveni șeful postului de radio din școală și responsabilul de cinematograful școlar. În vara anului 1966, Mihai Dolgan l-a angajat să-i repare un amplificator, iar în timpul reparației a ascultat câteva șlagăre ale vremii în interpretarea acestuia și i-a propus să colaboreze. A fost solist al Orchestrei de estradă și simfonică a TeleRadio Moldova (1974-1975), al formațiilor vocal-instrumentale „Orizont” (1977) și „Contemporanul” (1978-1981), după care a condus formația „Plai” (1982-1987). Între anii 1988-1990, Ștefan Petrache a activat ca solist în formația de propagare a muzicii a Filarmonicii de Stat din Chişinău. Artistul a înregistrat multe piese muzicale populare în Republica Moldova, cum ar fi „Eu vin”, „Adevăruri”, „Și dacă ramuri bat în geam”, „În august”, „Chemarea casei părintești”.
Evenimente istorice din ziua de 13 ianuarie:
27 î.Hr.: Octavianus a reorganizat statul și armata, statul roman devenind Principat.
1914: Are loc, la sala Clasic, premiera filmului istoric „Cetatea Neamțului”, după nuvela lui Costache Negruzzi și piesa lui Vasile Alecsandri. Realizat cu mijloace modeste, cu concursul ansamblului Național craiovean, filmul (care s-a pierdut) interesează în special pentru faptul că a fost scris și realizat de scriitorii Emil Gârleanu și Corneliu Moldovan.
1918: Guvernul Rusiei Sovietice întrerupe relațiile diplomatice cu România (13/26 ianuarie). În legătură cu tezaurul României, sovietul comisarilor poporului al RSFS Ruse declară: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”.
1990: Desființarea gardului de sârmă ghimpată la granița României cu RSS Moldovenească.
Gardul de sârmă ghimpată a fost instalat pe Prut de sovietici în 1940, după ce Basarabia a fost cedată Rusiei, conform tratatului Ribbentrop-Molotov. Odată cu desființarea gardului de sârmă ghimpată, au fost introduse facilități de trecere a frontierei. Nu s-a realizat și desființarea gardului de sârmă ghimpată de pe partea moldovenească.
2006: S-a inaugurat, cu ocazia celei de-a 13-a misiuni antarctice românești, Low-Racoviță, prima stație românească permanentă de cercetare și explorare din Antarctica, numită după exploratorul român Emil Racoviță și aflată pe amplasamentul unei stații construite în 1986 de Australia și donată României. Stația se găsește în regiunea Prințesa Elisabeta, în dealurile Larsermann, la 2 km distanță de o stație chineză.
2010: Curtea de Apel din Kiev, la sesizarea SBU (Serviciul de Securitate al Ucrainei), i-a declarat pe conducătorii regimului totalitar bolșevic vinovați de genocid — Holodomorul — în Ucraina în anii 1932-33. Instanța a închis dosarul din cauza decesului acuzaților: secretarul general al CC al PCU(b), Iosif Stalin (Djugashvili), președintele Consiliului Comisarilor Poporului al URSS, Veaceslav Molotov (Skriabin), secretarii CC al PCU(b), Lazăr Kaganovici și Pavel Postyșev, secretarul general al CC al PC(b)U, Stanislav Kosior, președintele Consiliului Comisarilor Poporului al RSSU, Vlas Ciubar, și al doilea secretar al CC al PC(b)U, Mendel Hataievici.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com