La 14 aprilie 1457 s-a încheiat a treia domnie pe tronul Moldovei a voievodului Petru Aron. Petru Aron (1419 – 1469), fiul natural al domnului Moldovei Alexandru cel Bun, a fost domn al Moldovei de trei ori: învins de Ștefan prima dată, s-a luptat cu Bogdan al II-lea, pe care l-a ucis mișelește la Reuseni (17 octombrie 1451–24 februarie 1452); apoi s-a luptat cu Alexăndrel (a doua domnie: 25 august 1454–8 februarie 1455), care a urcat și el pe tron între 8 februarie–25 martie 1455 și l-a învins la Movile în martie 1455, silindu-l să se retragă la Cetatea Albă, unde și-a pierdut viața (a treia domnie: 25 martie 1455–14 aprilie 1457). În 1455, Petru Aron a reînnoit omagiul de fidelitate regelui Poloniei, în iunie 1456 a reconfirmat privilegiul comercial dat în 1408 de tatăl său, Alexandru cel Bun, pentru negustorii polonezi. În urma presiunilor făcute de sultanul Mahomed al II-lea, în 1456 a acceptat să plătească otomanilor un tribut de 2.000 de galbeni. A fost răsturnat de la putere de Ștefan, fiul lui Bogdan al II-lea, care l-a învins în două lupte în aprilie 1457. Petru Aron s-a refugiat în Polonia, apoi în secuime, de unde a provocat ostilitățile dintre Ștefan cel Mare și Matei Corvin. După lupta de la Baia din 1467, când Ștefan cel Mare l-a învins pe Matia Corvin, Petru Aron a fost prins și ucis de Ștefan cel Mare.
La 14 aprilie 1574, Ioan Vodă cel Viteaz, domn al Moldovei (1572-1574), a învins oastea turcească în Bătălia de la Jiliște. Ioan Vodă cel Viteaz în timpul scurtei sale domnii a dus o politică de întărire a autorității princiare, lovind în boierime, care l-a numit „Ioan Vodă cel Cumplit”. A căutat să-și asigure tronul în exterior, punându-se bine și cu turcii, și cu polonezii, pe de o parte, iar pe de alta, asmuțindu-i pe unii împotriva altora prin tot felul de iscodiri, uneltiri și minciuni. El a fost domnitorul care a schimbat capitala Moldovei de la Suceava la Iași.
Aliat cu cazacii zaporojeni, se aruncă într-un șir de lupte, care reprezintă momentele cele mai glorioase ale domniei acestui voievod.
Ioan Vodă cel Viteaz întâmpină armata invadatoare a lui Alexandru Vodă al Munteniei, care, susținută și de un contingent otoman, îl aducea pe Petru Șchiopul domn în Moldova, învingând-o într-o luptă fulgerătoare lângă Jiliște, la vadul Râmna sau Râmnicu Sărat. Pune la Târgoviște domn pe un credincios de-al său, Vintilă, îndreptându-se apoi spre Brăila, unde se refugiase Petru Șchiopul. Aici se dă o bătălie în care Ioan Vodă învinge, după care se îndreaptă spre Bugeac pentru a-i sprijini pe cazaci. Învinge trei corpuri de oaste turcească la Tighina și Cetatea Albă.
În vara anului 1574 are loc o nouă expediție, alcătuită din turci, tătari și munteni. În timp ce Ioan Vodă îi învinge și alungă pe tătari, Golia e trimis să-i țină pe turci la Dunăre. Turcii reușesc să treacă, iar Golia fuge spre Ioan Vodă aflat cu oștirea lângă iezerul Cahulului, direcție în care se îndreaptă și oastea turcă. Aici se dă lupta și călărimea boierilor în frunte cu Golia trece la dușman. Sosirea tătarilor îi copleșește pe moldoveni, care se retrag în satul Roșcani, în apropiere. După o lungă și eroică, dar și zadarnică rezistență, Ioan Vodă s-a predat, primind asigurări că oștenii săi vor fi, în schimb, cruțați. Turcii îl ucid însă, legându-l de cozile a două cămile, pentru a-l sfârteca (10-11 iunie). Oștirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, și oștenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mișelească a voievodului.
După moartea lui Ioan Vodă cel Viteaz, doi frați de-ai lui după mamă și un nepot, au ajuns pe tronul Moldovei: Ioan „Nicoară” Potcoavă, Alexandru Sarpega și Petru Cazacul.
Cronicarii vremii sale nu au prea multe cuvinte de laudă la adresa lui: era un mercenar egoist, violent, care căsăpea boierii şi preoţii prin fel şi fel de torturi. Bogdan Petriceicu Hașdeu este cel care, pe la 1865, îl va transforma într-un erou şi un vizionar.
La 14 aprilie 1600 a început expediția lui Mihai Viteazul de cucerire a Moldovei. În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din Liga Sfântă și era un aliat tacit al Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul marelui hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Este important de știut că vasal al Poloniei era doar domnitorul Ieremia Movilă, împreună cu apropiații lui, în timp ce populația din Moldova, ba chiar și oștenii moldoveni, erau de partea lui Mihai Viteazul. Așa se face că în armata lui, atunci când a trecut prin pasul Oituz, se afla și un contingent alcătuit din circa 2.000 de moldoveni, spre surprinderea lui Ieremia Movilă.
La 14/24 aprilie Mihai Viteazul a plecat din Alba Iulia, lăsând în locul său pe banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze cu comisarii imperiali. El s-a îndreptat spre Miercurea Sibiului, după care a trecut pe lângă Făgăraș (17/27–20/30 aprilie), Codlea (21 aprilie/1 mai), Brașov (22 aprilie/2 mai) și a ajuns la Prejmer (23 aprilie/3 mai), unde și-a așezat tabăra, făcând cunoscut ostașilor săi că vor trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei.
La 14/27 aprilie 1874 s-a născut la Chisălău (azi în Ucraina) istoricul Sever I. Zotta. A fost membru corespondent al Academiei Române. La 1 octombrie 1912 a fost numit director al Arhivelor Statului din Iaşi, în ale cărei bogate depozite începuse să cerceteze odată cu venirea la Iași. A contribuit la apariția revistei „Ioan Neculce” (1921) și a desfășurat o bogată activitate publicistică bazată în primul rând pe tezaurul documentar al țării, adunat în depozitele Arhivelor Statului. Sever I. Zotta a înfiinţat în 1921, împreună cu Gh. Ghibănescu, la Iaşi, Societatea de Istorie şi Filologie. A publicat studii de genealogie, studii referitoare la trecutul mănăstirii Golia. Sever I. Zotta a murit în 1943, la Orsk, oraş din Rusia.
14 aprilie 1910, la Edineț, Moldova, s-a născut Gheorghe G. Bezviconi, istoric literar, genealogist și heraldist; membru onorific al Societății publiciștilor și scriitorilor străini din Bulgaria; membru fondator al Societății Scriitorilor din Basarabia; membru corespondent al Academiei Române. A debutat la 14 ani în presa de limbă franceză iar la 17 ani a publicat primul articol în presa de limbă rusă. A fost un autodidact acumulând cunoștințe solide de istorie, a audiat cursurile de istorie ale lui Nicolae Iorga la Universitatea din București. A avut o activitate publicistică bogată, fiind redactor și editor la Chișinău. În 1937 s-a stabilit la București, lucrând la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale. Volumul I al lucrării sale, Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru a fost premiat. Din 1923 a editat la Chișinău, în limba română, revista de istorie „Din trecutul nostru”, la care au colaborat Arthur Gorovei, Aurel George Stino și Sergiu Matei Nica. A colaborat practic cu toate publicațiile din Basarabia. A primit medalii și titluri care ar onora pe orice mare istoric: Medalia de Aur a Institutului francez de istorie și heraldică (1935), Medalia de Onoare Vermeil a Societății Academice Arts-Sciences-Lettres (1963), Crucea Ligii Republicane Franceze a Binelui Public cl.III. (1936), Premiul Hanul Ancuței (1938), Pemiul „Udriște Năsturel” al Academiei Române (1948), Academician post-mortem al Academiei Internaționale din Pontzen – Neapole (1974). După 1944, în anii dictaturii comuniste a fost persecutat, „eliberat” din funcția de la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale. După o tentativă de sinucidere, a fost portar, apoi paznic la Cimitirul Bellu din București, continuând să adune materiale istorice în condiții grele. A decedat la 30 aprilie 1966, la București.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com