La 15 august 1530 a fost terminată construcţia Mânăstirii Humor, ctitorie a marelui logofăt Teodor Bubuiog, opera a zugravului Toma de la Suceava. Biserica mănăstirii are hramurile Adormirea Maicii Domnului (sărbătorit în fiecare an pe 15 august) și Sfântul Mucenic Gheorghe (sărbătorit la 23 aprilie). Mănăstirea Humorului a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004. Ansamblul mănăstiresc este format din patru obiective: Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Gheorghe” – construită în 1530, ruinele caselor mănăstirești datând din secolele XVI – XVIII, turnul clopotniță datând din secolul XIX, turnul lui Vasile Lupu construit în 1641. În anul 1993, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus Biserica Adormirea Maicii Domnului și Sfântul Gheorghe a Mănăstirii Humor, împreună cu alte șapte biserici din nordul Moldovei (Arbore, Pătrăuți, Moldovița, Probota, Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, Sucevița și Voroneț), pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei.
În ziua de 15 august a anului 1714 a murit Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești, cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și sfetnicul Ianache. Constantin Brâncoveanu (1654 -1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse la bănci din străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.
La 15 august 1870, în revista „Convorbiri literare” a fost publicat poemul lui Mihai Eminescu „Epigonii”. Mihai Eminescu a scris poezia „Epigonii” pe când avea douăzeci de ani și era student la Universitatea din Viena, ea fiind o artă poetică – specie a genului liric ce concretizează viziunea despre lume şi viaţă a unui scriitor, despre menirea lui în univers și despre misiunea artei sale expusă într-un limbaj literar care îl particularizează. Termenul „epigon”, la care recurge Mihai Eminescu, provine din elenă și înseamnă „născut după…”. Cu timpul el a devenit peiorativ și în opera eminesciană, termenul „epigonii” îi desemnează pe scriitorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, catalogaţi drept urmaşi nedemni ai celor care au pus primele cărămizi la temelia literaturii româneşti. Prima parte a poemului „Epigonii” cuprinde o amplă enumerare a scriitorilor înaintaşi, prezentaţi din profile diferite, de la elogiere până la tente de ironie. Cea de-a doua parte conţine o antiteză, definind trăsăturile divergente ale generaţiilor poetice evocate. Admirația pentru trecutul literar îmbracă încă din prima strofă forme de superlativ zilele de aur a scripturilor române. Poetul vede în perioada pașoptistă asupra căreia își va concentra toată atenția în strofa următoare epoca de aur a literaturii noastre. Cantemir – croind la planuri din cuțite și pahară, Alexandrescu – palid stinge sânta candel-a sperării, Donici – cuib de-nțelepciune, Țichindeal – gură de aur, Mumulean – glas cu durere, Mureșeanu – preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet, Văcărescu – cântând dulce a iubirii primăvară, Negruzzi – șterge colbul de pe cronice bătrâne, Alecsandri – nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază sunt doar câțiva dintre precursorii care au netezit drumul creației literare pentru generația de la 1848. Meritul acestora constă, în primul rând, în contribuția lor la dezvoltarea limbii literare – văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. Autorul „Epigonilor” îi caracterizează și pe unii reprezentanți de frunte ai mișcărilor revoluționare din Țara Românească. Lui Heliade, care a jucat un rol important în cultura și politica țării, Eminescu îi dedică o strofă întreagă cu aluzii la Biblice și poate la Echilibru între antiteze. Pentru Eminescu opera lui Heliade este un adevăr combinat cu mituri, iar autorul un munte cu capul de piatră, bântuit de furtuni. În felul acesta, poetul prefigurează metaforic contradicțiile din activitatea lui Eliade care stă și astăzi ca o enigmă în fața lumii, apărând ca o stâncă arsă dintre nouri de eres. În partea a doua a poemului Eminescu îi compară pe poeții contemporani, fără a-i numi, cu predecesorii săi. El îi găsește lipsiți de ingenuitate, de elanul tineresc (inimi bătrâne, urâte), ipocriți (măști râzânde), patrioți numai în vorbe, reflexivi, blazați în cuget, nesinceri și atinși de scepticism și de un pesimism fără leac, încât deși trăiesc în prezent, acești poeți sunt inactuali. Înaintașii făceau marea să cânte, epigonii mânjesc marea cu valuri. Înaintașii puneau steaua să zboare, epigonii cârpesc cerul cu stele. Tot ceea ce la înaintași era dinamic, vibrant, la epigoni a devenit încremenit (marea noastră-i de îngheț), incolor (cerul epigonilor e sur și rece). Însă vina capitală a epigonilor stă în lipsa entuziasmului, în scepticism, în incapacitatea de a avea un ideal pozitiv, de a crea o altă lume pe astă lume de amar. Pe mulți dintre scriitorii înaintași din „Epigonii” Eminescu i-a cunoscut din „Lepturariul” lui Aron Pumnul, fiind elev la Gimnaziul din Cernăuți și bibliotecar în biblioteca profesorului său iubit.
La 15 august 1923, în Comrat, Basarabia, s-a născut Eugen Caraghiaur, poet, stabilit în Canada în anii 50. A urmat studiile la Politehnica din Timișoara, Facultatea de Mine-Metalurgie, finalizate cu diplomă de Inginer petrolist, Universitatea de la Roma, Universitatea din Nancy, Școala Națională Superioară de Geologie Aplicată și de Prospecții Miniere, cu diplomă de Inginer geolog minier; cursuri de doctorat la Sorbona. S-a refugiat politic în Canada în 19 aprilie 1951. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1995), Uniunea Scriitorilor din Moldova (din 2000), Asociația scriitorilor de limbă română din Québec; co-fondator al Asociației Canadiene a Scriitorilor de Limbă Română. De asemenea, a fost membru de onoare al Societății Pro Basarabia și Bucovina, fondator și animator al programului de televiziune Tele-Roumanie din Montreal, Quebec. A decedat la 10 mai 2023.
La 15 august 1995 a decedat Serghei Lunchevici, violonist, dirijor, compozitor, actor de cinema. Serghei Lunchevici s-a născut la 29 aprilie 1934, la Chișinău. Și-a manifestat dragostea pentru muzică din fragedă copilărie, la auzul muzicii vibra întreaga lui fiinţă, la vârsta de 6 ani le-a declarat părinţilor, că va deveni muzician. Tatăl său, însă era de părere că aceasta nu este o meserie serioasă şi încerca să-l determine să aleagă o altă meserie. În anul 1941 familia Lunchevici a fost deportară în Siberia, de unde după război se întoarce cu mama şi fratele, fără dreptul de a locui în apropierea Chişinăului, tatăl lui însă a rămas să-şi „ispăşească pedeapsa”. Serghei începe să studieze vioara cu profesorul Vilic. Apoi, în anul 1953 absolvă Şcoala de Muzică, la G. Gerşfeld. Adesea la şcoală compunea pe ascuns muzică. În anul 1957 S. Lunchevici absolvă Conservatorul de la Chișinău, vioara − clasa profesorului I. Dailis, iar în anul 1958 Facultatea Dirijat Coral şi Compoziţie, clasa profesorului B. Miliutin.
Începînd cu anul 1955 este violonist în Orchestra de muzică populară a Filarmonicii din Moldova, care a fost apoi redenumită în „Fluieraş”. În anul 1958, devine conducător artistic şi dirijor al orchestrei. El a fost cel mai tânăr artist distins cu titlul Artist Emerit al Republicii Moldova (la numai 25 de ani).
În anul 1967 a debutat în rolul lui Toma Alistar în filmul „Lăutarii”, regizat de Emil Loteanu. Cele mai mari pasiuni ale sale erau culegerea folclorului şi interpretarea muzicii populare moldoveneşti. Talentul sau a fost unul plenar, a compus cântece şi muzică, inclusiv pentru filme, a făcut aranjamente pentru orchestră. Concertele sale erau adevărate sărbători ale sufletului şi pe bună dreptate S. Lunchevici este numit „ultimul lăutar”.
A cucerit inimile multor spectatori din întreaga lume începând cu Birmania şi pînă în America Latină, din Africa şi până în Europa, indiferent dacă interpreta „Jalea ţiganului” sau vreo piesă clasică. Chiar dacă maestrul nu a avut ocazia să predea în vreo instituţie de învățământ, talentul său de dascăl şi pedagog este de necontestat, are mulţi discipoli. Serghei Lunchevici rămâne unul dintre vioriștii şi dirijorii de frunte ai Republicii Moldova din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. În anul 2003 a fost luată decizia ca Filarmonica Naţională să-i poarte numele.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com