La 15 decembrie 1467 doua coloane de ostași moldoveni atacă frontal și din flancul drept Cetatea Baia, apărată de oastea maghiară, condusă de regele Mathias, după ce mai întâi îi dăduseră foc. În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467, armata moldoveană (circa 12.000 de oşteni), comandată de Ştefan cel Mare, dăduse foc oraşului Baia, fosta capitală a Ţării Moldovei, atacându-i pe invadatorii unguri. Campania ungară la est de Carpaţi fusese organizată cu scopul de a-l înlocui pe Ştefan cel Mare de pe tron şi pentru readucerea Moldovei în sfera de influenţă ungară. Regele ungar Matei Corvin, a atacat cu un efectiv de 25.000 oameni, mai bine echipaţi şi dotaţi decât armata lui Ştefan, inclusiv cu artilerie. Până la Bătălia de la Baia, Ştefan cel Mare a adoptat o strategie defensivă permiţând ungurilor să înainteze. Ştefan-Vodă a atacat Baia dându-i în prealabil foc, având loc lupte crâncene stradale nocturne (o strategie nouă pentru acea perioadă) soldate cu mari pierderi omeneşti pe ambele părţi (după sursele ungare, Ştefan a pierdut mai mult de jumătate din efectivul armatei). După bătălie, Ştefan cel Mare a omorât 24 mari boieri trădători printre care şi pe vornicul Crasneş, alţi 40 boieri de rang inferior fiind traşi în ţeapă. Regele Mathias, a fost rănit în spate, lângă coloana, de o săgeată cu trei vârfuri și la picior de o lance. Încheiată cu mari pierderi umane pentru unguri, Bătălia de la Baia a constituit ultima mare tentativă a coroanei ungare de a reinstitui prin forţa armelor suzeranitatea sa asupra Ţării Moldovei.
La 15 decembrie 1832, în comuna Dijon din Franța, s-a născut Alexandre Gustave Eiffel, inginer francez, cunoscut în special pentru realizarea Turnului Eiffel. Numele de Eiffel a fost preluat de la unul dintre strămoșii germani la început de secol XVIII. În 1855, Eiffel a absolvit École Centrale des Arts et Manufactures, în același an când Parisul a fost gazda primei expoziții internaționale. După absolvire, unchiul său i-a oferit o slujbă în Dijon, Franța. Cu toate acestea, o dispută de familie a anulat această șansă și Eiffel a acceptat în curând un post într-o companie care proiecta poduri pentru trenuri în Bordeaux. În 1876, Gustave Eiffel a construit Podul Eiffel, la Ungheni. În 1882 Gustave Eiffel a retușat la Iași, pe pământ românesc, într-unul din centrele care a polarizat conștiințele și energiile întregii țări, Grand Hotel Traian, din Piața Unirii. El poate fi admirat și astăzi. Tot în Iași, Gustave Eiffel construise, în 1873, Hala Mare (devenită Hala Centrală), structură ce avea sa fie demolată în anii 1960. Turnul Eiffel a fost ridicat cu prilejul expoziției mondiale din 1889. Construcția turnului a durat doi ani. El cântărește 7300 tone și are o înălțime de 300 metri. Alexandre Gustave Eiffel s-a stins din viață pe 27 decembrie 1923, la Paris.
La 15 decembrie 1914, la Cernăuţi s-a născut Ion Bostan, unul dintre cei mai importanţi regizori români de film documentar. Tatăl viitorului regizor de film a fost medic militar, iar mama sa – filolog. Copilăria i-a fost grea. Au urmat ani de bejenie, o adolescență petrecută la Chilia Nouă. Drumurile vieții l-au adus de timpuriu în București. La 16 ani Ion Bostan a început să scrie articole la „Ziarul științelor și al călătoriilor”, unde avea să colaboreze vreme îndelungată.
La vârsta de 30 de ani a intrat în lumea cinematografului. Primii săi profesori într-ale filmului au fost regizorii Paul Călinescu și Jean Mihail, iar prima activitate concretă a fost un stagiu de patru ani ca asistent de regie al acestora. A fost asistent la filmele „România 1945” și „Floarea reginei” și regizor secund la filmul de lungmetraj „Răsună valea”, având contribuții chiar la subiectul narațiunii cinematografice.
Ion Bostan a lucrat la Studioul de filme documentare „Sahia” încă de la înființare (1950), ani în care a urmat şi un curs de specializare în regia cinematografică la Moscova, sub îndrumarea unor cineaști marcanţi, precum Lev Kuleşov, Vsevolod Pudovkin, Oleksandr Dovjenko, Mark Donskoi.
În cei 43 de ani de carieră a creat 124 de filme, inclusiv „Pictorul Nicolae Grigorescu”, „Theodor Aman”, „Uciderea pruncilor”, „Cetatea Histria”, „Callatis”, „Dracula — legendă și adevăr”, „Livenii lui Enescu”, „Mărturii despre Enescu”, „Cerul străbunilor”, „Soarele azi”, „Marele Univers”, „Histria”, „Heracleea și lebedele”, „Delta — sanctuar al naturii” – un serial în 13 episoade. Ion Bostan a realizat circa 50 de filme în Deltă, unde s-a ascuns, zile la rând, săptămâni, printre tufișuri, „singur printre pelicani”, pentru a surprinde viața secretă a vietăților din zonă. Ilustrul critic francez, Georges Sadoul, a recunoscut: „Școala românească de scurtmetraj a devenit pentru mine o realitate vie și captivantă, de care vor trebui să țină seama de acum înainte suporterii acestui gen dificil. Regizorul Ion Bostan a avut un rol hotărâtor în atingerea acelor culmi”. Regizor de film documentar Ion Bostan s-a stins din viață în 1992.
La 15 decembrie 1937, în Ibăneşti, Herţa, Dorohoi/Botoşani, s-a născut Dionisie Vitcu, actor de teatru și film, poet, profesor, politician. A studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București la clasa Constantin Moruzan – Ion Cojar – Radu Penciulescu (1959–1963). A debutat scenic în anul 1963 cu rolul Cercetaș din piesa Noaptea e un sfetnic bun de Alexandru Mirodan, în regia lui Cornel Todea, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde a rămas până în 1967. Începând din anul 1968, a fost actor al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași până în 1992, iar din 1990, cadru didactic la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, ajungând până la gradul didactic de conferențiar. A obținut titlul științific de Doctor în Științe umaniste al Universității „Al.I. Cuza”, cu calificativul Magna cum laude, cu teza: G. Ciprian – Dramaturg și romancier între „mister” și „absurd”. A fost membru CNEAA – comisia Arhitectură –Arte. În legislatura 1992–1996 a fost deputat în Parlamentul României, iar în 2006 a revenit pe scena Teatrului Național din Iași. A jucat în filme: A fost prietenul meu, Doctorul Poenaru, Vis de ianuarie, Bună seara, Irina, Cucoana Chirița, Undeva în Est, După dealuri etc. Scrie poezie din anii de liceu; a debutat după 1990, în revista Timpul, cu poezia Mai este …, a colaborat la revistele: Dacia Literară, Convorbiri Literare, Poezia, Cronica, Candela Moldovei, Lumină lină (SUA) etc. În 2000, a debutat editorial la Editura Junimea din Iași cu Cartea lui Guliță, urmată de: Cu traista-n băț printre parlamentari, Actorul, Cartea Ancuței, Din călimara unui actor, Din cuibul lebedelor sau răcnetul unui actor lucrat, Actorul cu mârțoaga – Memorialistică, G. Ciprian etc.
La 15 decembrie 1963 a încetat din viață Alexandru Leca Morariu, scriitor, publicist, folclorist, profesor universitar și istoric literar din Bucovina. Alexandru Leca Morariu a fost un filolog, lingvist, critic și istoric literar, etnolog, folclorist și muzicolog român, de origine austro-ungară.
Morariu s-a născut la Cernăuți pe 25 iulie 1888, fiul preotului ortodox Constantin Morariu și al soției sale Elena (născută Popescu). Din 1898 până în 1906, a urmat cursurile Liceului Suceava. Din 1906 până în 1911, a studiat la facultatea de litere și filozofie a Universității din Cernăuți . A obținut doctoratul în litere de la Universitatea din Cluj în 1921, cu o teză despre morfologia verbelor predicative românești. A predat la Gura Humorului în perioada 1913-1914 și la Liceul Aron Pumnul din Cernăuți în 1919. A fost ofițer în Armata Austriacă în Primul Război Mondial.
Morariu a fost angajat ca profesor suplinitor la Universitatea din Cernăuți în 1922, devenind profesor titular în 1924 și rămânând acolo până în 1944. A lucrat la catedra de literatură română modernă și folclor din cadrul facultății de litere și filozofie, unde a fost decan în 1936; a fost și prorector al universității între 1936–1938. A fost secretar de redacție la revista Junimea literară între 1923–1925. A condus Teatrul Național din Cernăuți între 1933-1935 și Institutul de Literatură, Filologie, Istorie, Etnografie și Folclor, pe care l-a fondat, în 1940. Între 1930 și 1934, a fost președintele Societății Muzicale Armonia. A fondat mai multe reviste: Făt-Frumos (1926-1944), Buletinul „Mihai Eminescu” (1930-1944), Fond și Formă (1938, 1944). În 1940, ocupația sovietică a Bucovinei de Nord l-a obligat să fugă la București. S-a întors la Cernăuți după Operațiunea Barbarossa, dar reinstaurarea dominației sovietice în 1944 l-a condus la o izolare autoimpusă la Râmnicu Vâlcea, unde a murit. Nu a avut pensie, iar în 1947, guvernul dominat de Partidul Comunist Român i-a interzis să publice. A atras nemulțumirea autorităților atât ca fiu de preot, cât și ca apărător pasionat al românilor din regiunea sa natală.
Morariu a fost interesat de lingvistică, filologie, etnologie, dialectologie, istorie și critică literară, folclor, memorialistică și muzicologie. A folosit uneori pseudonimele LM, L. Mărin și Al. Lupu. A promovat ideea unei literaturi naționale cu aceleași principii estetice dezvoltate de criticul Garabet Ibrăileanu și a evidențiat aspectul pitoresc al limbii române. A efectuat cu pasiune cercetări biografice despre Mihai Eminescu , Ion Creangă , Ciprian și Iraclie Porumbescu. A avut un interes de lungă durată pentru folclor, tratându-l ca o disciplină autonomă și demonstrând legăturile sale organice cu învățătura erudită. A explorat aceste idei în buletinul informativ al institutului pe care l-a fondat.
Morariu a studiat limba istro-română, publicând articole despre viața și obiceiurile vorbitorilor acesteia. De asemenea, a scris lucrări de istorie și critică literară și a publicat cursuri pentru studenții în aceste domenii. În 1928, a câștigat Premiul Academiei Române pentru lucrările „Războiul Troadei” după Codicele C. Popovici , Institutul Creangă și Drumuri moldovene. A câștigat Premiul Adamachi în 1930. Mare susținător al culturii românești din Bucovina, a făcut sacrificii pentru a asigura prosperitatea societăților pe care le-a condus. Putea cânta la mai multe instrumente muzicale, scria recenzii muzicale și organiza concerte clasice. A fost cavaler al Ordinului Coroana României.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com