La 19 iulie 1274 a murit poetul Francesco Petrarca, umanist italian din secolul al XIV-lea, unul dintre cei mai importanţi poeţi lirici ai literaturii italiene şi universale. Francesco Petrarca (1304-1374) s-a impus în special prin forma perfectă a sonetelor sale şi în afara spaţiului de limbă italiană, influenţând lirica europeană. Pe lângă cunoaşterea profundă a autorilor clasici şi a limbii latine, operele sale scrise în „volgare” au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică şi învăţătura creştină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reuneşte aceste două idealuri. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renaşterii.
La 19 iulie 1860, la Iași s-a născut Dimitrie Popovici–Bayreuth, bariton, una din cele mai complexe, mai pasionante figuri de artist liric român, dotat cu o voce frumoasă și puternică, cu un remarcabil simț muzical și dramatic. A urmat școala primară la Iași, cu Ion Creangă învățător, prinzând gustul muzicii de operă pe când era în liceu. A studiat la Conservatorul de muzică și declamație din București, continuând cu specializarea în Italia, apoi în Austria, la Viena. A fost solist al Operelor din Praga, Viena, Bayreuth, Munchen, Hamburg, devenind un interpret de seamă al operelor lui Wagner. În turneu prin 32 de orașe ale Americii (1895–1896), invitat pe scenele importante europene, la Berlin, Stuttgart, Barcelona, Madrid, Palermo, Praga, în turneu la Petersburg și Moscova (1897–1898), faima lui Dimitrie Popovici-Bayreuth avea să atingă apogeul în ultimii ani ai secolului al XIX-lea. A condus Conservatorul de Muzică din București și a fost directorul Operei Române din Cluj. S-a stins din viață la 6 aprilie 1927, la Cluj.
La 19 iulie 1919, la Chișinău s-a născut Glebus Sainciuc, artist plastic basarabean, pictor și grafician, portretist. A urmat Școala Republicană de Arte plastice (1944–1947) și Facultatea de Arhitectură a Politehnicii din București (1942–1944). Era cunoscut mai ales pentru colecția sa de măști din papier mâché, pe care le prezenta el însuși, autor a numeroase lucrări de pictură și grafică, apreciate de critici și personalitate remarcabilă prin atitudinea sa civică. A participat la expoziții: Expoziția Unională de arte plastice de la Moscova (1957), Sofia (1961), Saloanele Moldovei (1960–2000), Expoziția Mondială de la Montreal (1968), Paris (1980), Moscova (1982, 1983), Limba noastră cea română la Centrul Expozițional „C. Brâncuși”, Chișinău (2002) etc. A deschis expoziții personale la Chișinău (1962, 1969, 1998), Moscova (1964, 1970), Baku (1965), Odesa (1966), Lvov (1973), Cluj (1992), Piatra-Neamț (1994), Franța, Belgia (1996), Iași (1998), Jubileul „80 de ani”, Chișinău (1999), etc. În 1964 a fost laureat al concursului republican de portrete. A publicat albume, ca Literatura și arta Moldovei, enciclopedie în două volume. A decedat la 16 octombrie 2012, în Hâncești, R. Moldova.
La 19 iulie 1931 s-a stins din viață medicul român Nicolae Paulescu, cel care a descoperit insulina, preparat atât de necesar pentru prelungirea vieții bolnavilor de diabet zaharat.
Nicolae Constantin Paulescu, om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, a intrat în istoria medicinii prin contribuțiile sale la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină.
El s-a născut în 1869 la Bucureşti, în familia negustorului Costache Paulescu şi Mariei Paulescu. Încă din anii de liceu Nicolae Paulescu a avut o înclinare deosebită pentru ştiinţele naturale, pentru fizică şi chimie, precum şi pentru limbile străine, clasice şi moderne. În anul 1888, după absolvirea liceului, a plecat la Paris să studieze medicina. În 1897 Nicolae Paulescu a obținut titlul de doctor în medicină pentru cercetările sale privind structura splinei. A lucrat în mai multe spitale din capitala Franței. În anii 1897-1898 medicul Nicolae Paulescu a urmat cursurile de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, obţinând în 1899 titlul de doctor în ştiinţe.
În anul 1900 Nicolae Paulescu se reîntoarce în România şi este numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină şi director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti.
În anul 1902 îşi deschide cursul de fiziologie cu prelegerea „Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale”, iar în 1905 ţine trei lecţii faimoase („Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet şi Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul „Noţiunile „suflet” şi „Dumnezeu” în fiziologie”, publicat în acelaşi an şi reeditat în 1944 şi 1999. Concepţiile sale antidarwiniene vor determina o aprigă polemică în paginile revistelor „Convorbiri literare” şi „Spitalul”.
Nicolae Paulescu a desfăşurat o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimilaţia nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morţii subite ş.a.
La sesiunea din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări ce sunt publicate în revista Societăţii. Paulescu publică separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumeşte pancreină, şi în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate „Archives Internationales de Physiologie”, revistă cu apariţie simultană în Franţa şi Belgia. În anul 1922 Paulescu obţine de la Ministerul Industriei şi Comerţului din România brevetul de invenţie nr. 6255 întitulat „Pancreina şi procedeul său de fabricare”. Aceste publicaţii au precedat cu 8-10 luni anunţarea de către Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei. Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor publicate, Banting şi Best neagă influenţa rezultatelor la care ajunsese profesorul Nicolae Paulescu şi afirmă că, deşi acesta a demonstrat eficacitatea extrasului pancreatic în a reduce cantitatea zahărului sau a ureei din sânge a animalelor diabetice, el ar fi declarat că injecţiile nu ar avea efect.
Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din anul 1923 îi recompensează pe Frederick G. Banting şi John Macleod pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.
În ceea ce îi priveşte pe Banting şi Best, Ian Murray îi considera drept nişte cercetători care au confirmat descoperirile lui Nicolae Paulescu. Răspunzând campaniei internaţionale iniţiată de fiziologul scoţian Ian Murray, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreședinte al Fundației Nobel, recunoaşte în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-şi speranţa că „opera de pionierat” a lui Nicolae Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale. În cartea „The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin”, publicată în 1976, profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Nicolae Paulescu. În anul 1990 Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.
La 19 iulie 1932, în localitatea Braniște, Bălți, s-a născut Alexandru Moșanu, istoric și politician basarabean, profesor universitar, membru de onoare (din 1993) al Academiei Române. A studiat la Facultatea de Istorie a Universității de stat din Moldova (1952–1957). A lucrat în cadrul Institutului de Istorie al Academiei de Științe al Moldovei, deținând pe rând funcțiile de laborant superior, cercetător științific inferior, cercetător științific superior și apoi secretar științific. În 1966 a devenit Doctor în Științe Istorice la Institutul de istorie al Academiei de științe din URSS cu tema Mișcarea muncitorească și lupta celor două tendințe în Partidul Social democrat din România (1910-1914). Din 1976, și-a desfășurat activitatea didactică la Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova, ocupând funcțiile de lector superior, șef al Catedrei de Istorie Universală Modernă și Contemporană, decan al Facultății de Istorie, (1989–1990). În perioada 1993–1997, a fost profesor universitar. A fost membru PCUS, unul dintre fondatorii Frontului Popular. A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 1990–1998 și a îndeplinit funcția de președinte al Parlamentului Republicii Moldova între 1990–1993, fiind primul care a ocupat această funcție. A decedat la 7 decembrie 2017, în București.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com