La 26 noiembrie 1587 a avut loc Bătălia de la Țuțora. O legendă versificată a evenimentelor istorice legate de Țuțora de pe Prut a fost prezentată de Dimitrie Bolintineanu, probabil lupta lui Petru Șchiopul, domn al Moldovei, cu un pretendent la tron, Ioan sau Ivan: „Războiul lui Pătru Vodă, când s-au bătut la Țuțora cu niște cazaci ce venise cu un domnișor, ce-i zicea Ivan, 7096 [1587], Noemvrie 23.” Acesta, însoțit de 3.000 de cazaci, a pătruns pe teritoriul Țării Moldovei, îndreptându-se spre cetatea de scaun, cu intenția de a-i lua tronul lui Petru Șchiopul. Oștirea pretendentului Ioan a fost întâmpinată de cea a lui Petru Vodă, la Țuțora, unde, între 23–26 noiembrie 1587, s-a desfășurat o bătălie sângeroasă, încheiată cu victoria lui Petru Șchiopul, care primise sprijin armat din partea beiului de Silistra. Rămășițele oastei căzăcești, urmărite cu furie de cetele moldovene, au fost lichidate, doar un număr foarte redus dintre cazaci reușind să scape dincolo de hotarul Moldovei – „până la apa Cerimușului, de s-au tras în țara lor, puțini întregi, ci mai toți răniți și pedestriți”.
La 26 noiembrie 1818, în Mitocu Dragomirnei, Suceava, s-a născut Silvestru Morariu Andrievici
(Samuil Morariu), cleric ortodox, care a avut rangul de arhiepiscop. După liceu și studii ulterioare ale teologiei ortodoxe grecești în Cernăuți, a fost numit preot în Ceahor (Cernăuți). A fost în timp consistoriu arhiepiscopal și profesor de muzică la Seminarul diecezan și Școala pentru cântăreți bisericești din Cernăuți, mitropolit vicar, administrator al Bucovinei. A fost deputat ales în Camera Reprezentanților a Reichsratului austriac (1870–1880). În anul 1874, cu ocazia ridicării în rangul de arhimandrit onorific, sau în 1877, cu ocazia ridicării în treapta de arhimandrit propriu zis, și-a luat numele de Silvestru. La 12 martie 1880 a fost numit prin decretul împăratului Franz Joseph Arhiepiscop de Cernăuți și Mitropolit al Bucovinei și Dalmației. Slujba de sfințire a avut loc în 16 aprilie 1880 în Biserica Sf. Treime din Viena. În calitatea sa de demnitar spiritual înalt, a devenit membru în Herrenhaus (Camera superioară a Reichsratului Imperiului Austriac), „pe viață”. În acel timp, el și Alexandru Baron Wassilko de Serecki au fost singurii reprezentanți al Ducatului Bucovinei în acest organ. A fost membru fondator al societății Concordia, sub influența sa a fost înființată asociația de muzică Armonia, iar apoi uniunea literară a studenților ortodocși de teologie, Academia ortodoxă. A lăsat o multitudine de lucrări, dintre care: Carte de cetire sau Legendariu românesc pentru întâa clasă a școalelor poporene, Metodica și calculăciunii cu cifre, Metodica calculăciunii în cap, Aritmetica pentru școalele sătești, Învățătura dogmatică generală, Învățătura morală, Cuvântări bisericești pe toate duminicile și sărbătorile de peste an, Psaltichia bisericească așezată în note muzicale etc. A plecat la cele veșnice, la 12 aprilie 1895, la Cernăuți.
La 26 noiembrie 1893, în Marginea, Suceava, s-a născut Vasile Gherasim, filosof, poet, istoric literar, profesor; președinte al Ligii Culturale din Cernăuți. S-a format la gimnaziul greco-ortodox din Suceava, absolvit în 1914, apoi a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din Viena (1915–1918), scriind aici primele sale nuvele, pe care le va publica mai târziu. A fost bibliotecar al Universității din Cernăuți, profesor de Filosofie la Liceul „Aron Pumnul”, la Școala Normală de băieți și la Liceul nr. 4. A devenit profesor titular la catedra de Istoria filosofiei în 1932. Mentor al lui Lucian Blaga, și ca poet, și ca filosof, a lăsat scrieri dedicate lui Mihai Eminescu: Eminescu în serviciul școalei, Eminescu ca optimist, În satul Eminovicenilor, Eminescu la Viena, Familia Eminovici, George Drogli, Iarăși originea lui Eminescu, Influența lui Schopenhauer asupra lui Eminescu, Ipoteștii lui Eminescu, Mihai Eminescu și Eminescu – Luceafărul. A decedat la 10 februarie 1933.
La 26 noiembrie 1909, la Slatina s-a născut Eugen Ionescu, dramaturg, eseist, poet, considerat un clasic al literaturii absurdului, membru (din 1970) al Academiei Franceze, membru post-mortem (din 2009) al Academiei Române. A urmat Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru Limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, a fost numit profesor de Limba franceză la Cernavodă, apoi la București. În 1936 s-a căsătorit cu Rodica Burileanu, iar în 1938 a plecat la Paris ca bursier și a lucrat ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo și-a scris teza de doctorat, Tema morții și a păcatului în poezia franceză, pe care nu a susținut-o. S-a stabilit definitiv în Franța din 1939. A debutat în limba română, cu poezii, articole de critică literară în revista Bilete de papagal și editorial cu volumul de versuri Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu!, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru scriitori tineri needitați. Prima sa piesă de teatru, La Cantatrice Chauve (Cântăreața cheală) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille. Alte piese de teatru: Scaunele, Rinocerii. S-a stins din viață la 28 martie 1994, la Paris.
La 26 noiembrie 2013, la București a decedat Temistocle Popa, cunoscut compozitor, instrumentist și actor de film, supranumit „Fabrica de șlagăre a României”. S-a născut la 26 sau 27 iunie 1921, la Galați. Dragostea pentru muzică a moștenit-o de la mama sa, care avea o voce frumoasă și obișnuia să-i cânte deseori, astfel că a știut de la început ce vrea să facă mai târziu, să compună muzică. A urmat studiile muzicale la Conservatorul București (1935–1939) cu Ioan D. Chirescu și Petre Elinescu, în paralel continuându-și educația muzicală la Școala Militară de Muzică din București. Instrumentele pe care le-a studiat au fost flautul și harpa, apoi s-a orientat spre saxofon. Într-un interviu el a povestit că în copilărie a auzit pentru prima oară fanfara militară a cărei muzică l-a inspirat pentru unul dintre cele mai cunoscute șlagăre pe care le-a compus, Trecea fanfara militară. A fost instrumentist în orchestrele Teatrelor Atlantic și Alhambra, în orchestra Teatrului de Estradă și Orchestra de jazz București. A întreprins turnee artistice în țară și peste hotare (URSS, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria). A debutat la 40 de ani cu melodia Vântule din zarea albastră, urmat de Lalele, care a devenit imediat șlagăr în interpretarea inegalabilului Luigi Ionescu. Se spune că a avut o slăbiciune pentru timbrele vocale speciale, pentru care imagina cântece ce aveau să reziste de-a lungul zecilor de ani, iar Dan Spătaru a fost unul dintre preferații săi. A creat muzică de teatru, muzică simfonică, muzică de film, muzică corală, muzică pentru copii, muzică ușoară. A compus melodii simple, care să nu ridice probleme de intonație, care să poată fi interpretate de oricine, chiar și de către ascultători.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com