La 7 iunie 1716 a murit stolnicul Constantin Cantacuzino, diplomat, istoric și geograf român. Constantin Cantacuzino (1639-1716) a fost un boier din Țara Românească, recunoscut drept un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural român, cu aplecare spre domeniile istoria și geografia. A făcut studii la Universitatea din Padova. Un izvor important pentru istoria românilor este harta Valahiei, realizată de el împreună cu Ion Comnen. Cantacuzino este și autorul unei istorii a Țării Românești, în care a încercat să umple lacuna de cunoștințe despre istoria timpurie a românilor. A avut, de asemenea, multă influență în politică, fiind mentorul nepotului său de soră Constantin Brâncoveanu, în timpul domniei căruia a condus multă vreme din umbră politica externă. În numele voievodului, dar și în nume personal, stolnicul a purtat corespondență cu cancelariile importante ale vremii. În 1707 un conflict latent cu Brâncoveanu a escaladat, ceea ce a dus la retragerea lui Cantacuzino pe moșiile sale. Stolnicul și familia Cantacuzino au contribuit la mazilirea și uciderea lui Brâncoveanu în 1714. Succesor la domnie a fost Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului, însă pentru scurt timp, întrucât amândoi au suferit în 1716 soarta lui Brâncoveanu. Harta Ţării Româneşti a stolnicului Constantin Cantacuzino a fost întocmită în intervalul martie 1694 – decembrie 1699. Harta s-a tipărit în anul 1700 la Padova în limba greacă. Ea a apărut sub îngrijirea lui Hrisant Notara, fiind dedicată domnului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu.
La 1780, în localitatea Vladimir, Gorj, s-a născut Tudor Vladimirescu, liderul revoluționar de la 1821 din Țara Românească, conducătorul pandurilor. S-a născut într-o familie de țărani liberi. A învățat carte și limba greacă în casa boierului Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care l-a făcut administrator de moșie, reprezentant în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite. Făcând și comerț pe cont propriu, Tudor a făcut avere, cumpărând pământ. A intrat în rândurile pandurilor – armată cu obligații semipermanente și a participat la războiul ruso-turc din 1806–1812, fiind recompensat de oficialitățile ruse cu Ordinul Sf. Vladimir cl.III. A fost numit vătaf de plai la Cloșani (1806–1820). În urma unei călătorii de afaceri la Viena, în perioada Congresului de Pace (1814–1815), a cunoscut problemele politice care se dezbăteau în presa Imperiului Austriac. La întoarcerea în țară și-a găsit gospodăria de la Cerneți furată și distrusă de garnizoana otomană din insula Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj. Prezent apoi în capitală a aflat de hotărârea organizației Eteria de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, a avut unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, a semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“ pentru înlăturarea regimului fanariot. Dar textul prea revoluționar al Proclamației de la Padeș a speriat boierii, care au trimis corpuri de oaste să-l oprească. Atunci a rostit Tudor „patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Intrând în București în fruntea „adunării poporului“, a fost primit cu entuziasm de către masele populare devenind de fapt, în primăvara anului 1821, conducătorul țării, fiind numit de popor Domnul Tudor. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București, în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor a cerut conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în teatru de război. Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești, la 21 mai Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27/28 mai, învinuit de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. A fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea.
La 7 iunie 1886 s-a născut la București Henri Marie Coandă, pionier al aerodinamicii, inventatorul primului aparat de zbor propulsat prin reacție. Henri Coandă s-a născut în capitala României într-o familie numeroasă. Tatăl său a fost generalul Constantin Coandă, care în anul 1918, pe o perioadă scurtă de timp a îndeplinit funcția de prim-ministru al României. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania. Încă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat de miracolul vântului, după cum își va aminti mai târziu. După absolvirea Liceului „Sf. Sava” în 1896, Henri Coandă urmează Liceul Militar din Iaşi. În 1903, după absolvirea liceului își continuă studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București.
Fiind preocupat de tânăr de probleme de aeronautică, realizează, de-a lungul anilor, în țară și în străinătate, numeroase invenții și prototipuri, studiind intens acest domeniu. A construit modele de rachete, machetă de avion cu motor, rachetă cu combustibil solid, planoare, a studiat fenomenele aerodinamice din jurul aripilor.
Henri Coandă este realizatorul primului avion cu reacție din lume, încercat de el însuși în 1910, la Issy-les-Moulineaux (Franta), avion ce a fost prezentat și la Salonul Internațional de Aeronautică de la Paris. Este atras de cercetarea fenomenului devierii unui fluid în alt fluid, numit „efectul Coandă” (1934). A efectuat cercetări numeroase în mecanica fluidelor, publicând articole științifice în toate domeniile pe care le-a studiat. Aflându-se la baza numeroaselor aplicații, „efectul Coandă” este, fără îndoială, certificatul de naștere al mecanicii fluidelor, o nouă ramură a tehnicii.
Inventatorul Henri Coandă revine definitiv în România în 1969, ca director al Institutului de creație științifică și tehnică, iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române. La 25 noiembrie 1972 Henri Coandă se stinge din viață. Este înmormântat în Cimitirul Bellu din București.
La 7 iunie 1915, în satul Sucleia, raionul Slobizia, pe atunci fiind sub control ţarist, s-a născut Constantin Constantinov, actor de teatru și film sovietic şi moldovean. A făcut studii la Institutul Agricol din Tiraspol (1932-1934), apoi la Şcoala de artă teatrală din Odesa (1934-1937), devenind actor de teatru. Începând din anul 1944, a jucat pe scena Teatrului muzical-dramatic „A.S. Pușkin” din Chișinău (azi, Teatrul Național „Mihai Eminescu”). În anul 1953 a primit titlul de artist al poporului. În teatru a jucat cu precădere roluri de comedie, interpretând circa 100 roluri. În anul 1955 a debutat în cinematografie cu filmul muzical „Leana”, realizat de către studioul «Maxim Gorki» din Moscova. Constantin Constantinov a jucat în aproximativ 50 de filme, interpretând roluri principale, episodice, dar de o mare densitate artistică. La data de 7 iulie 2000 i-a conferit Medalia „Mihai Eminescu”, ca recunoaștere a activității sale de creație rodnică, a meritelor deosebite în dezvoltarea artei teatrale și cinematografice și a contribuției substanțiale la propagarea valorilor spirituale și morale. Constantin Constantinov a încetat din viață la 8 martie 2003, în municipiul Chişinău, la vârsta de 88 de ani, fiind înmormântat în cimitirul din Strada Armenească.
La 7 iunie 1992, a încetat din viață George Drumur (George Pavelescu), scriitor, publicist, muzicolog și traducător din literatura rusă, din lirica germană, cehă și slovacă. Personalitate marcantă a vieții culturale din regatul României la mijlocul secolului trecut, George Drumur s-a născut la 14 martie 1911, în comuna suburbană cernăuțeană Horecea Mănăstire. Debutează în literatură, semnând George Drumur, la 20 de ani în 1931, la revista „Junimea literară” cu două poezii, apoi cu proză, pe vremea când era pedagog la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți, paralel cu activitatea la ziarul esperantist „Il Homo”. Frecventează cursurile Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică, unde absolvă Secția Pedagogică (este și profesor suplinitor de muzică la Liceul de Stat nr. 3) dar încheie în 1938 Secția de pregătire a Școalei Superioare de documentare și de științe administrative de pe lângă Institutul Regal de Științe Administrative al României (echivalentă cu licența în științe juridice). În aceeași perioadă este funcționar la Mitropolia Bucovinei, profesor de muzică la trei școli profesionale.
La Editura „Iconar” George Drumur își publică primul volum de versuri în 1936, ”Solstiții”, remarcat de criticii marcanți ai vremii. Este cooptat la elaborarea Enciclopediei României (colectivul lui Mircea Vulcănescu); termină versiunea românească a operei ”Orfeu” de Ch.W. Gluck, reprezentată doi ani consecutivi (1938-1940) pe scena Teatrului național din Cernăuți.
Contribuind în 1939 la înființarea Societății Scriitorilor Bucovineni, beneficiind ca membru al ei de gratuitate pe căile ferate, ziaristul George Drumur participă activ la nenumărate întâlniri literare, cenacluri, șezători la sate și orașe, depistează tinere talente și le deschide calea literară. Scrie mult și divers, este implicat în activități publicistice și obștești, se împarte între sate și orașe, călătorește frecvent (uneori ca dirijor de coruri), astfel că popularitatea sa se datorează în mare măsură prezenței fizice și contactelor spontane. Efectuează deplasări în toate direcțiile – este văzut la Odesa, Craiova, Breaza, Chișinău, București, Praga și Lemberg.
Refugiat ca urmare a ultimatului sovietic, George Drumur publică volumul „Suflete de azur” (Editura „Bucovina”, București, 1940). Tonalitatea gravă a versurilor îl impune opiniei publice și determină ecouri în alți autori.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com