La 2 iulie 1504 a încetat să bată cea mai vitează inimă de domnitor moldovean, cea a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, canonizat apoi de Biserica Ortodoxă Română. Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei în perioada 1457-1504, astfel domnind timp de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe parcursul domniei Ștefan cel Mare a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor în 1469, victoria repurtată în Bătălia de Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane, conduse de Soliman-Pașa – beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania, la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.
Voievodul Ştefan cel Mare s-a stins din viață în vara anului 1504. Ştirea morţii sale a făcut înconjurul Europei şi a fost prezentată în numeroase cronici. Ceea ce rămâne învăluit în mister este adevărata cauză a morţii sale. Medicii timpului, dar şi istoricii au elaborat mai multe ipoteze. În ziua de marţi 2 iulie 1504, la orele 16.00, marele voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare, se stingea din viaţă la venerabila vârstă de 71 de ani, în prezenţa boierilor şi a dregătorilor apropiaţi, a familiei, a urmaşilor săi, dar şi a medicilor care în zadar încercaseră să-i salveze viaţa. În urma sa rămânea o ţară consolidată şi amintirea unei glorii fără precedent în istoria românilor. „Vitejia şi succesul lui Ştefan erau renumite la popoarele vecine pentru experienţa în chestiunile militare şi faptele celebre săvârşite contra turcilor, tătarilor şi ungurilor”, preciza cronicarul polonez Wapowski. Totodată, Bonfinus, cronicarul maghiar, spunea despre Ştefan că a fost „un om foarte rafinat şi foarte fin în meşteşugul războiului”, în timp ce veneţianul Mateo Muriano adăuga că „este un om foarte înţelept şi demn de mare laudă, foarte iubit de supuşi, căci e blând şi drept, foarte vigilent şi darnic”.
Deşi este cunoscută cu precizie data morţii sale, numele urmaşilor şi aproape toate împrejurările, Ştefan a plecat în mormânt cu un mare mister. Şi anume cauza exactă a morţii lui. O rană care l-a chinuit aproape jumătate de veac. Majoritatea istoricilor cred că tocmai de la război i s-a tras şi moartea marelui voievod. Mai precis, o rană care nu s-a vindecat complet şi s-a redeschis către anii bătrâneţii. Rana ar fi căpătat-o după un asediu nereuşit din anii tinereţii. Este vorba despre campania din vara lui 1462 pentru cucerirea cetăţii Chilia, aflată în stăpânirea Ţării Româneşti, pe tronul căreia se afla Vlad Ţepeş. Asediul are loc pe 22 iunie 1462, iar Ştefan atacă în primele rânduri. Este rănit grav la un picior. Istoricii spun că această rană va contribui mai târziu la moartea voievodului. „Rana pe care o căpătase Ştefan la picior cu prilejul primului asediu al Chiliei în 1462 nu l-a împiedicat să poarte încă atâtea războaie şi să-şi cârmuiască ţara timp de peste patru decenii. Nefiind îngrijită, însă, cum trebuie, ea nu s-a mai închis până la sfârşitul vieţii. Mai mult, circulau o serie de legende care atestau că rana lui Ştefan s-a redeschis la bătrâneţe în urma unui accident. Prezent în 1502 în Pocuţia, calul bătrânului voievod ar fi alunecat pe o zonă de drum cu piatră pavată şi ar fi căzut cu tot cu ilustrul călăreţ. Nu se ştie, însă, dacă există vreo urmă de adevăr în această poveste. Cum, de altfel, un mister rămâne şi poziţionarea rănii la ce picior. Nu se ştie nici din ce cauză nu se închidea rana, de aproape 42 de ani, şi nici cum a provocat mai exact moartea voievodului.
Totodată, există şi alte opinii. De exemplu, majoritatea cronicilor medievale, care vorbesc de starea de sănătate a bătrânului voievod, amintesc că era măcinat de o boală grea şi sâcâitoare. Miechowski, cronicarul polon, face lumină asupra bolii ce-l chinuia pe Ştefan şi spune că voievodul moldav suferea de podagră sau gută. Era considerată boala oamenilor bogaţi, fiindcă era agravată de consumul de carne de vânat, în special, de vin şi alte alimente de acest gen. Este clar că voievodul nu a fost îngrijit cum trebuie, fără regim şi tratament adecvat. Ceea ce a făcut ca în ultimul an de viaţă să nu-şi mai poată mişca aproape deloc mâinile şi picioarele.
La 2 iulie 1504 a urcat pe tronul Moldovei Bogdan al III-lea (cel “orb”). Bogdan al III-lea (1479-1517) a fost domn al Moldovei între 2 iulie 1504 și 20 aprilie 1517. Este fiul lui Ștefan cel Mare și al doamnei Maria Voichița, fiind asociat la domnie încă din 1497. La moartea tatălui său avea circa 25 de ani. Lui Bogdan al III-lea i s-a atribuit cea mai cunoscută poreclă a sa „Orbu”, datorită cronicarului Grigore Ureche. Acesta, în letopisețul său, îl numește Bogdan vodă cel Orb și Grozav (în sensul de groaznic la înfățișare sau grozav, extraordinar în timpul luptelor). Rămăsese orb la un ochi, posibil în urma bătălia de la Codrul Cosminului din 1497.
La 2 iulie 1950, la Plosca, Teleorman, s-a născut Liviu Vasilică, medic pediatru, cântăreț de muzică populară din județul Teleorman. A învățat primele cântece de la rapsodul teleormănean Gogu Ivașcu. Și-a început activitatea artistică de solist vocal de muzică populară încă din perioada studenției (la Medicină, 1974–1980), clasându-se pe primul loc la toate etapele naționale ale Festivalurilor Artei Studențești, pentru originalitatea repertoriului și a stilului de interpretare. A debutat în cadrul emisiunii TV Tezaur folcloric de pe postul național TVR1. A făcut primele înregistrări la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”. Pasiunea pentru folclor l-a determinat să colecționeze costume populare autentice teleormănene, realizând, în numai câțiva ani, o bogată colecție care se află în prezent în patrimoniul Ansamblului de Cântece și Dansuri Burnasul din Alexandria. A decedat la 19 octombrie 2004, la București.
La 2 iulie 1954, în localitatea Razdolie, regiunea Tiumeni din Rusia, s-a născut Maria Mardare-Fusu, pictoriță, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova din 1989. A studiat Pictura la Școala Republicană de Arte Plastice „Ilia Repin” (actualmente Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”) din Chișinău (1971–1974). A fost pictor decorator la Teatrul Republican Luceafărul din Chișinău și la Comitetul de Stat pentru Televiziunea de Stat și Radiodifuziune, cât și pictor la Academia de Științe din RSSM și la Fondul Plastic al Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova. A participat la expoziții de grup la Casa Scriitorilor, la Muzeul Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu” și la Muzeul Național de Artă. În expozițiile personale a debutat în iulie 1971 la Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”, cu lucrări pictate în satul în care s-a născut, urmând alte expoziții la Biblioteca Transilvania și „A Treia Zi de Sfintele Paști – Cina Cea de Taină” la Casa Cărții „Petru Movilă” (Chișinău, 1988); „2000 de ani de la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos” la Muzeul Național de Artă al Moldovei (decembrie 1999–ianuarie 2000); „Cina Cea de Taină” la Centrul Expozițional „Constantin Brâncuși” Chișinău (27 aprilie – 7 mai 2002); „Cina Cea de Taină” la sediul OSCE din Chișinău (martie-aprilie 2007); „Raza Ta, Doamne” la Centrul Expozițional „Constantin Brâncuși” (2015). A fost distinsă cu Premiul Special al Mitropoliei Chișinăului pentru pictura Din Memoria Lunii, Ducerea Crucii (1996).
La 2 iulie 2021 a încetat din viață Ion Ciocanu, critic literar, filolog, pedagog, scriitor; cunoscut și recunoscut mai ales pentru atitudinea sa intransigentă față de politica de deznaționalizare a românilor basarabeni și de subminare a limbii române în Republica Moldova. Ion Ciocanu s-a născut pe 18 ianuarie 1940 în satul Tabani, fostul județ Hotin, într-o familie de țărani. Frecventează școala medie din satul de baștină, după care își continuă studiile la Universitatea de Stat din Chișinău (1957-1962). Face doctorantura (1962-1965); este conferențiar universitar, predă cursul de Istorie și Teorie a Literaturii; redactor al ziarului studențesc; editor, redactor superior, șef-adjunct la Editura Cartea Moldovenească (1972); director al Editurii Hyperion (1988); director general al Departamentului de Stat pentru Limbi (1995); membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor (1987); redactor-șef al grupului editorial Litera (1997); șef de direcție la Departamentul Relații Naționale și Funcționarea Limbilor (1998); cercetător științific coordonator la Institutul de Literatură și Folclor al Academiei de Științe. Academicianul Mihai Cimpoi l-a caracterizat astfel pe Ion Ciocanu: „Atât prin critica sa propriu-zisă, dar și prin felul său de a fi, prin acel modus vivendi cu care s-a impus în viața literară, științifică și publică, el fiind și un cunoscut om al Cetății, chemat de împrejurările Timpului, Ion Ciocanu face parte, indiscutabil, din categoria celor care îl au ca model deontologic pe Aristarh, criticul alexandrin, „sever, dar drept”. Criticile sale, concretizate sub formă de articole, cronici de întâmpinare, eseuri, portrete, medalioane, prefețe sau ample monografii, sunt puse sub semnul dreptei cumpene, al bunei echilibrări, al celor două talere ale zeiței Themis, al obiectivității examenului valoric, căci actul critic până la urmă, e echivalent cu o judecată de valoare”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com