La 17 august 1799 s-a născut Barbu Știrbei, domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856. Barbu Dimitrie Știrbei ( 1799-1869) în timpul studiilor la Paris, în 1819, a fost inițiat într-o lojă masonică. Pe tron s-a dovedit a fi un conducător prudent, activ și bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de înfruntat, erau întreținerea armatei de ocupație ruso-turce (sarcină rămasă și după Convenţia de la Balta Liman din 1849) și să facă față puterii prea mari avute de comisarii extraordinari. Abia în 1851, după ce țara se înglodase în datorii grele, a putut să obțină retragerea ocupanților. Știrbei, prin economii și controlul sever al cheltuielilor, a reușit să scadă două treimi din datoriile țării și a găsit timp și mijloacele necesare chiar și pentru activități constructive. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848, a mai îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani.
La 17/30 august 1872, în localitatea Bujoru, Caraș-Severin, s-a născut Traian Vuia, inventator, pionier al aviației mondiale, membru de onoare (din 1946) al Academiei Române. După absolvirea bacalaureatului în 1892, a plecat la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică, dar a urmat doar un an cursurile la secția mecanică, la seral. Neavând destui bani, s-a înscris la Drept și a practicat în birouri de avocatură din Banat pentru a-și putea asigura mijloacele de trai, afirmându-se și în domeniul științelor juridice. În 1901 a devenit Doctor în Științe Juridice cu teza: Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus. S-a întors la Lugoj și a continuat să studieze problema zborului; a început să construiască primul aparat de zbor, pe care l-a numit aeroplan-automobil. Din cauza lipsurilor financiare, nu a reușit să-și ducă la capăt proiectul și a decis să plece la Paris, în iulie 1902, sperând că va găsi pe cineva interesat să-i finanțeze proiectul, mai ales printre pasionații de aerostate. A realizat cu eforturi proprii un aeroplan-automobil. Deși Academia de Științe de la Paris i-a respins proiectul cu motivația că ar fi prea utopic, s-a înscris pentru un brevet, acordat pe 17 august 1903 și publicat pe 16 octombrie 1903. În toamna lui 1904 a început să-și construiască și un motor, tot invenție personală. În 1904 a obținut un brevet pentru această invenție în Marea Britanie. A reușit să zboare, la 18 martie 1906, pe câmpul de la Montesson. Acesta a fost primul zbor din istoria aviației mondiale, efectuat cu un aparat mai greu decât aerul. A continuat cu noi invenții, spre exemplu un generator de abur (1925), sau două elicoptere (între 1918–1922). A decedat la 3 septembrie 1950, la București.
În ziua de 17 august a anului 1925 a încetat din viaţă Ioan Slavici, scriitor român. Ioan Slavici (1848 -1925) a fost membru corespondent (din 1882) al Academiei Române. Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcămintei, vorbirii și gesturilor. L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia „Fata de birău” în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul „Mara”, nuvelele „Moara cu noroc” și „Pădureanca”, iar memoriile sale publicate în volumul „Amintiri”, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române. Redactor la „Timpul” în București și, mai apoi, fondator al „Tribunei” din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată „Închisorile mele”, publicată în 1920.
La 17 august 1938, în satul Cârnățeni, Căușeni, s-a născut Andrei Burac, poet, prozator, dramaturg, traducător și publicist din Republica Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. A absolvit, în 1964, Institutul de Medicină din Chișinău. A profesat, de-a lungul timpului ca medic-chirurg la Spitalul raional din Căușeni, medic-chirurg la Spitalul clinic din Chișinău și redactor științific pentru domeniile medicină și sport la Enciclopedia RSSM. A debutat în 1965 cu versuri publicate în presa literară. A scris poezie: Orizont vertical, Ispita înfloririi, Culegători în amurg, Flacăra din vechile oglinzi, Există ore; teatru: Primăvara în doi, Iulia, Fântâna Anghelinei, Ispitirea lui Iuda; dialoguri: Asediați de cuvinte; scenarii de film: Fii fericită, Iulia!, Moartea de după prânz, Primăvara în doi etc. A fost membru în Uniunea Teatrală din Moldova, Academia Mondială de Artă și Cultură (California, SUA), Congresul Mondial al Poeților, Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Chișinău, președinte al PEN-Clubului din Republica Moldova. S-a stins din viață la 30 iunie 2020.
La 17 august 1953, în localitatea Nițchidorf din județul Timiș, s-a născut Herta Müller, scriitoare germană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009. Tatăl Hertei Müller a fost un șvab bănățean și, ca mulți alți cetățeni români de naționalitate germană, în cel de-al Doilea Război Mondial a fost înrolat în unitatea Waffen-SS, iar după război a lucrat șofer. După instaurarea regimului comunist în România, a fost expropriat. Mama scriitoarei, ca majoritatea populației de naționalitate germană din România (cei între 17-45 de ani), după venirea comuniștilor la putere, a fost deportată în 1945 în Uniunea Sovietică, fiind deținută timp de cinci ani într-un lagăr de muncă forțată. Este vorba de fostul lagăr de la Novo-Gorlovka de pe teritoriul Ucrainei. Tema deportărilor germanilor originari din România în Uniunea Sovietică a fost abordată de Herta Müller în romanul „Leagănul respirației”, apărut la München în 2009, în anul când scriitoarei i s-a decernat Premiul Nobel.
Herta Müller a făcut studii de germanistică și de limbă și literatură română la Universitatea din Timișoara în perioada 1973-1976. În acei ani ea făcut parte dintr-un grup, format din studenți și scriitori șvabi bănățeni, care aveau o atitudine protestatară, neacceptată de regimul comunist. În alocuțiunea rostită la Stockholm, pe 10 decembrie 2009, Herta Müller i-a omagiat pe prietenii ei: „Din fericire am întâlnit în oraș, la Timișoara, o mână de tineri poeți din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aș fi citit cărți și nu aș fi scris nicio carte. Cu ajutorul acestor prieteni am supraviețuit. Fără ei n-aș fi rezistat represiunilor. Mă gândesc astăzi la acești prieteni. Și la cei pe care Securitatea îi are pe conștiință și care se află astăzi în cimitire”.
În februarie 1987 Herta Müller emigrează în Germania. Din tot ce va scrie de atunci înainte, va răzbate chiar ascunsă în straturile cele mai profunde ale textului, vibraţia unei traume nevindecate, lăsată de încercările prin care i-a fost dat să treacă.
Romanele, textele publicistice, până şi poemele-colaj pe care le-a scris în anii de când trăieşte în Germania, răsplătită fiind cu numeroase premii literare, culminând cu Nobelul pentru Literatură, au oferit Occidentului, la cotele cele mai înalte ale esteticii literare, revelaţia grozăviei regimurilor dictatoriale. Pe Herta Müller o leagă de România nu doar un „trecut care nu trece”, o leagă şi limba română pe care a învăţat-o şi care într-un anume fel fertilizează inconfundabila expresivitate, forţa poetică a textelor ei.
Romanul „Animalul inimii”, menționat cu premiu internațional, a fost scris, după cum afirmă însăși autoarea, „în memoria prietenilor mei români care au fost uciși în timpul regimului Ceaușescu. Am simțit că este datoria mea să fac asta”. Iar scriitoarea română Nora Iuga remarcă: „Fiecare carte a acestei scriitoare germane născută în Banatul românesc, indiferent de genul abordat, poartă amprenta terorii secrete care nu poate fi ștearsă din memoria ei. În cărțile Hertei Müller Securitatea nu este doar o instituție represivă, ea îmbracă toate aspectele răului uman: de la umilință și hărțuire până la frică, tortură și moarte. De aceea, dialogurile ei cu Securitatea nu se limitează la obișnuitele anchete care apar de obicei ca trase la indigo în majoritatea cărților pe această temă. La Herta Müller răul se arată ca o premoniție în fiecare detaliu al lumii înconjurătoare. Cea mai complexă și mai completă carte a Hertei Müller este în acest sens „Animalul inimii”, o carte care te învață să reziști, să te salvezi, să trăiești”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com