La 24 august 1820 a decedat Ioan Budai-Deleanu, scriitor, filolog, lingvist, istoric şi jurist român, corifeu al Şcolii Ardelene. Ioan Budai-Deleanu (1760-1820 a făcut studii elementare la Cigmău. A urmat seminarul greco-catolic din Blaj (din 1772) și apoi Facultatea de Filosofie din Viena (1777-1779). Trece la Facultatea de Teologie (1780-1783). Obține titlul de doctor în filosofie. Câștigă o solidă cultură umanistă și adâncește studiul limbii latine și învață limbile germană, franceză și italiană. În timpul studiilor de la Viena, proiectează întocmirea unui lexicon, în 10 volume, pentru care culege material. Este unul din reprezentanții de frunte ai Şcolii Ardelene. În timpul studiilor de la Viena i-a cunoscut pe Samuil Micu, Petru Maior și pe Gheorghe Şincai. A împărtășit convingerile iluministe ale acestora. S-a stabilit la Lvov, unde a obținut, prin concurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial. În 1796 este avansat consilier (judecător) la Curtea de Apel, funcție pe care o deține tot restul vieții. Elaborează numeroase lucrări, cele mai multe rămase însă în manuscris, și publicate – doar în parte – mult după moartea sa. Îl preocupă domenii variate: drept, pedagogie, istorie, etnografie, lingvistică și literatură. La scrierile originale se adaugă traduceri de opere legislative și literare. Ioan Budai-Deleanu este autorul primei epopei în limba română, „poemationul eroi-comic” „Ţiganiada” sau „Tabăra țiganilor”, ediție definitivă de Jacques Byck în anii 1800-1812. Poemul eroi-comic „Țiganiada” tratează un subiect alegoric cu tendințe satirice antifeudale și anticlericale. „Țiganiada” a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă și cu o acțiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată și mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decât târziu, publicată mai întâi într-o revistă obscură, „Buciumul român”, în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.
Opera aparține genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale. În „Istoria critică a literaturii române”, Nicolae Manolescu evidențiază valoarea „Țiganiadei” printr-o comparație: „Țiganiada” este un „Don Quijote” al nostru, glumă și satiră, fantasmagorie și scriere înalt simbolică, ficțiune și critică a ei”.
La 24 august 1868 s-a stins din viață Costache (Constantin) Negruzzi, clasic al literaturii române, reprezentantul perioadei pașoptiste. Costache Negruzzi s-a născut în anul 1808, la Trifeștii Vechi (astăzi Hermeziu) – localitate din apropierea Prutului, lângă Iași. Este fiul lui Dinu Negruzzi, de origine răzăşească, ajuns boiernaş în rang de paharnic, şi al Sofiei Hermeziu. Şi-a început învăţătura în greacă, cu unul dintre dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol întitulat „Cum am învăţat româneşte”.
Izbucnind revoluţia din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău face cunoştinţă cu poetul rus Aleksandr Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură şi cu un emigrant francez, de la care ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare – „Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822”.
După moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică, cum procedau mai toţi fiii de boieri pe atunci. Costache Negruzzi își începe calea în literatură prin traduceri din franceză, iar, studiind istoria propriului popor, scrie poemul „Aprodul Purice” – o critică indirectă la adresa domnitorului și boierilor de atunci. În 1837 Costache Negruzzi este ales deputat de Iași, iar în 1840 – primar al capitalei Moldovei, înainte de aceasta fiind director al teatrului, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri. Costache Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857) şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop.
Costache Negruzzi debutează cu traducerea poeziei „Șalul negru” de Aleksandr Pușkin. O altă traducere importantă este cea a satirelor lui Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, din rusește, realizată împreună cu Alexandru Donici. Apoi traduce „într-o românească curată” baladele lui Victor Hugo.
Cea mai însemnată lucrare a lui Costache Negruzzi este nuvela „Alexandru Lăpușneanu”, publicată în revista „Dacia literară” în 1840, ea fiind una din nuvelele de referință ale literaturii române. Apreciindu-i scrierea, Mihai Eminescu, în poemul său „Epigonii”, îl caracterizează astfel: „Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne,/ Căci pe mucedele pagini stau domniile române”. Costache Negruzzi se stinge din viaţă la 24 august 1868, fiind înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeştii Vechi.
La 24 august/5 septembrie 1867, la Brăila s-a născut Arthur Verona (Arthur Petre Anton Bartolomeu Francisc Maria Verona), pictor român. A făcut studii militare în cadrul Academiei Militare Tereziene de la Wiener Neustadt, absolvite în 1891, devenind ofițer în Armata Comună. Datorită vocației sale artistice, manifestate încă din copilărie, a continuat studiile în domeniul artelor plastice, începând din 1895 la Academia de Arte Frumoase din München ca elev al lui Fritz von Uhde. Acolo s-a dedicat exclusiv picturii și a intrat sub influența mișcării seccesioniste, apropiindu-se mai ales de maniera pictorilor Fritz von Uhde și Simon Hollósy. A participat la primele două tabere de creație organizate de Simon Hollósy, cu Școala de pictură de la Baia Mare. La îndemnul lui von Uhde, artistul a studiat apoi la Academia Julian, unde s-a aflat sub influența lui Jean-Paul Laurens. Parisul i-a adus lui Arthur Verona un plus de libertate și o mai bună tradiție a picturii de tip plein-air.
S-a stabilit la Herţa în primăvara anului 1894, la început în conacul fratelui său, Nicolae H. Verona, şi după Primul Război Mondial în propria-i vilă, pe care a ridicat-o pe terenul cumpărat (cu o suprafaţă de 5 ha) chiar în centrul oraşului Herţa. După stabilirea sa la Herţa în 1894, pitorescul plaiurilor româneşti din Ţinutul Herţa îl inspiră în aşa măsură, încât aproape că n-a existat an în care să nu picteze la Herţa: horele ţărăneşti, ciobanii cu mioriţele, biserica din Herţa, codrii Herţei, lanurile cu grâu şi ţăranii la cosit, fetele pe malul Prutului.
S-a afirmat începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, profesor, membru fondator al Societății Tinerimea Artistică, societate care a avut inițiativa participării artiștilor români la expoziții internaționale. Au rămas celebre lucrările în frescă pe care le-a realizat la Palatul Regal, Apoteoză, la Palatul lui Gheorghe Cantacuzino, la Palatul lui Ioan Kalinderu, la Capela Cimitirului Bellu, la Capela Castelului Bran, la Turnul lui Țepeș și picturile monumentale Valea Oltului de la Ministerul Lucrărilor Publice din București și Cosașii aflat la Muzeul de Artă din Botoșani. Arthur Verona s-a stins din viață la 26 martie 1946, la București.
La 24 august 1917, la Chişinău a încetat din viaţă poetul Alexei Mateevici, unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuți în Basarabia. Printre cele mai îndrăgite creaţii ale Alexie (sau Alexei) Mateevici (1888- 1917) sale se numără „Cântec de leagăn” şi „Limba noastră”, considerată cea mai frumoasă odă închinată limbii române. S-a născut în familia preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, şi a Nadejdei (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani. Alexei învaţă la şcoala primară din Zaim, unde părinţii se mută cu traiul. Aici savurează minunatele colinde şi hăituri, poveşti şi balade, auzite de la părinţii şi de la ţăranii din sat. În 1897 e dat la şcoala teologică din Chișinău, pe care o absolveşte (conform adeverinţei de absolvire) în 1902, „cu privilegii”. Îşi continuă studiile la seminarul teologic, unde se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală, coleg la seminar. Tatăl lui Alexei Mateevici decedează la 43 de ani.
În 1907, în primele numere ale ziarului „Basarabia” (din 1907) publică poeziile „Ţăranii”, „Eu cânt”, „Ţara”, precum şi articolele „Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” şi „Din cântecele poporane ale Basarabiei”.
Devenit student la Academia teologică din Kiev, pe care o absolveşte în 1914, „Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului”. Traducerile sale din literatura rusă clasică de asemenea sunt o şcoală serioasă pentru poet. Studierea profundă a literaturii înaintaşilor, a trecutului istoric şi cultural al poporului său se întrevede în studiile şi articolele publicate în „Kişineovskie eparhialinîe vedomosti”: „Motive religioase în credinţele şi obiceiurile moldovenilor basarabeni”, „Bocetele funerare moldoveneşti”, „Schiţă a traducerilor moldoveneşti religioase şi de trai”. În revista „Luminatorul” tipăreşte studiul „Mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni”.
În 1914 se căsătoreşte cu Teodora Novițchi şi se repatriază la Chișinău. Un timp predă limba greacă la seminarul unde învăţase. Este preocupat de viitorul meleagului natal, de vestigiile trecutului, se află în tumultul vieţii, ţine o cuvântare în faţa absolvenţilor seminarului din Chișinău, vizitează străvechea biserică din Căuşeni, despre care spune că e „uimitor de bine păstrată”. În prima jumătate a anului 1917 scrie poeziile: „Văd prăbuşirea”, „Cântec de leagăn”, „Basarabenilor”, „Frunza nucului”, „Unora” etc. La 17 iulie scrie fermecătorul poem „Limba noastră”, o excelentă odă închinată limbii materne. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, moare la spitalul nr.1 din Chișinău şi e înhumat la cimitirul central de pe strada Armenească. În anul 1934 pe mormântul lui a fost ridicat un bust creat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910. Moştenirea literară a lui Mateevici a fost editată în 2 volume în anul 1993.
La 24 august 1992 a încetat din viață Andrei Lupan, poet, dramaturg, eseist, publicist și om de stat din Republica Moldova; membru titular al Academiei de Științe a RSS Moldovenești. Născut la 15 februarie 1912 în satul Mihuleni, într-o familie de țărani, Andrei Lupan a absolvit Şcoala Agricolă din Cucuruzeni (1929), Şcoala de Viticultură (1934) şi Facultatea de Agronomie din Chișinău (1941). A debutat în 1932, cu versuri, multe de factură modernistă, şi publicistică, semnând cu pseudonime, între care L. Andriu şi A. Cudric. Între 1946 şi 1962 a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, iar din 1956 până în 1971, secretar al Uniunii Scriitorilor din URSS, președinte al Sovietului Suprem al RSSM. (1963-1967), locțiitor al președintelui Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM. Era considerat unul dintre „fondatorii literaturii sovietice moldoveneşti”. S-a manifestat și în calitate de traducător al unor opere de valoare din patrimoniul literar universal, prezentând versiuni în limba maternă din W. Shakespeare, A. Pușkin, M. Lermontov, N. Nekrasov, T. Șevcenko, M. Gorki, V. Maiakovski, A. Tvardovski, N. Tihonov, A. Prokofiev, E. Mejelaitis ș.a. I s-au conferit titlurile de Scriitor al Poporului din RSSM și de Erou al Muncii Socialiste. A fost distins cu Premiul de Stat al RSSM, Premiul de Stat al URSS.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com