(Răsfoind pagini de glorie și spiritualitate românească ale vechii fortărețe de pe malul Nistrului – Hotin)
Trăinicia zidurilor de piatră
Mai la vale de biserică, în fața porții principale a cetății, așteaptă să-l treci un pod din grinzi groase de stejar. Le-au adus meșterii din inima codrilor din împrejurimi și le-au potrivit aici pentru o perioadă îndelungată de timp, deoarece starea de asediu nu mai amenință cetatea și nu-i nevoie de scripete pentru a ridica podul. El, deprins cu tropotul grăbit al cailor curierilor și îndesat al cailor cu capuri încoronate în șa, s-a obișnuit acum și cu pașii moi ai turiștilor, îndemnați să vină încoace de simpla curiozitate. Demult au pierdut postul de pe turn ultimele santinele, iar placa de metal, fixată pe el, atestă că postul a fost luat în primire de către stat. Vechea fortăreață a Hotinului se află sub tutela statului, ea prezentând o valoare istorică și arhitectonică deosebită.
Aici, în poarta cetății Hotinului, respiri aerul istoriei și sincer te bucuri de sârguința și insistența acelora, care au ridicat-o de la prima piatră de temelie până la ultima foaie de șindrilă de pe acoperiș, căci, cu adevărat, mâinile lor au lăsat pentru veacuri un castel din poveste. Te încântă agerimea acelora, care au gândit să-l pună anume în acest loc pentru a reține grosul forțelor invadatoare, ca undeva, în codri sau în văile adânci, oastea țării să se pregătească pentru lovitura de grație. Secolele rod în piatra din zid, dar ele sunt incapabile în fața virtuții santinelelor cetății, slava cărora s-a păstrat în toată frumusețea. Ea este candela care ne luminează drumul în acea negură de vremi, unde se pierd începuturile Hotinului…
Expresia cronicarului moldovean, Miron Costin, – „negura vremurilor” – citată foarte des de istorici și oameni de litere, se află în câmpul de gravitație al unor legende, iar pentru limpezirea lucrurilor, sunt insuficiente date. În Cronica Țării Moldovei și Munteniei, scrisă de Miron Costin în limba polonă, se specifică următoarele: „Despre cetatea Hotinului se crede, de asemenea, că este zidită de daci, ceea ce poate fi adevărat, căci dacii locuiau și în Podolia”. Nu pun la îndoială mândria cronicarului de faptele de eroism ale bărbaților neamului nostru, săvârșite pe turnurile de apărare ale cetății Hotinului, căci a fost și pârcălab al ei, iar prin căsătoria cu Elena a lui Ioan Movilă – proprietar al unei moșii întinse între Prut și Nistru. Dar mi se pare că rândurile de letopiseț vorbesc despre o altă cetate, cu mult mai veche. Cei care au trăit la începutul erei noastre prin aceste locuri au avut nu mai puțină nevoie de un sistem de fortificații decât cei din evul mediu, iar împrejurimile Hotinului sunt ideale pentru aceasta.
O altă legendă atribuie construcția cetății regelui dac Hotizon, de unde, chipurile, și provine denumirea ei. Cărturarul Zamfir Arbore, în lucrarea sa „Basarabia în secolul XIX”, explică astfel proveniența denumirii Hotinului: „Din cauza configurației solului, orașul se desparte în patru și anume: în orașul central, mahalalele cațapeasca și ruseasca, unde e cetatea, și mahalaua Rumna, a patra parte o formează cătunul Kameni-Iar. Întemeietorul Hotinului, după legenda istorică, a fost Cotizon, care a domnit în secolul III după Hristos și a fost ucis de romani sub conducerea lui Lentul. Orașul dac se numea pe atunci Chotim, de unde se trage și actualul său nume”. Cercetătorul român, C. Giurescu, autorul cărții „Târguri, orașe și cetăți dintre Prut și Nistru”, conchide că „numele Hotinului este posibil de origine slavă. „Chot” în vechea slavă însemna „iubit, drag”. Ipoteze care așteaptă dovezi, legende pe care se întemeiază trecutul eroic al oricărui popor străvechi…
Privite din curte, zidurile cetății par mai mărețe. Probabil că arhitecții și meșterii au ținut cont și de factorul psihologic. Trăinicia zidurilor de piatră le-a insuflat apărătorilor încredere în forțele proprii, le-a format convingerea în invincibilitatea acestui bastion. Oare care cap încoronat și-a adus aici zidarii?
Același C. Giurescu, citat mai sus, se referă la cronicarul polon Dughotz, care atribuie construcția cetății Hotin, ca și cea a cetăților Camenița, Țețina, Bacota, regelui Poloniei, Cazimir cel Mare (1333-1370), după ce acesta a înfrânt pe tătari și a ocupat regiunea respectivă. Cercetătorul român nu împărtășește părerea cronicarului, ci presupune că „se pare însă că cetățile sunt mai vechi decât domnia lui Cazimir și că acesta n-a făcut decât să le restaureze, eventual să le mărească”.
Printre ctitorii cetății Hotin figurează și cneazul lituanian din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Vitovt. Iarăși ipoteze, însă e cert faptul că de la primele începuturi cetatea Hotinului apăra Țara Șepenițului, cnezat din Nordul Moldovei. Cronicarul Nicolae Costin în Letopisețul Țării Moldovei presupune că oamenii lui Alexandru cel Bun au zidit și cetatea Hotinului. Probabil, că este vorba de întărirea sistemului de fortificații, un lucru foarte important în strategia de apărare de care se țineau majoritatea domnitorilor moldoveni. Și Alexandru cel Bun s-a străduit de a ridicat Hotinul la rangul unei cetăți de prim ordin european. Situația de atunci cerea din partea voievodului moldovean anume asemenea acțiuni. Doar în anul 1418 se stinse din viață Mircea cel Bătrân, domnitor al Munteniei și rudă cu Alexandru cel Bun, care cu vitejie și-a apărat moșia de turci, iar odată cu moartea lui, Moldova se trezi față-n față cu pericolul de a fi cucerită de osmani.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com