La 10 noiembrie 1688, la Bucureşti s-a încheiat tipărirea Bibliei în limba română. Ea a intrat în istorie ca „Biblia de la Bucureşti”, apărută prin grija şi cu cheltuiala domnitorului Șerban Cantacuzino şi a urmașului său, Constantin Brâncoveanu. „Biblia de la București” sau Biblia lui Șerban Cantacuzino este un monument al limbii române vechi şi prima traducere integrală a Bibliei în limba română. Tipărirea Bibliei de la 1688 a fost un proces complicat, care trebuia să rezolve chestiuni de limbă şi de terminologie bisericească nemaiîntâlnite până atunci. Cu șase ani înainte a fost creat un grup de cărturari responsabili de scrierea Bibliei în limba română. Ei au adunat materialele necesare, ediţii străine, traduceri parţiale în limba română. Până atunci au apărut trei mari lucrări: „Liturghierul” în română, tipărit în 1680, „Evangheliarul”, apărut pentru prima oară în spaţiul românesc în 1682, şi „Apostolul”, care a văzut lumina tiparului în 1683.
Patronul cultural al „Bibliei de la Bucureşti”, domnitorul Şerban Cantacuzino, n-a avut şansa să vadă cartea în forma finală, aceasta fiind tipărită la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Pagina de gardă a primei ediții are următorul cuprins: „Biblia, adecă Dumnezeiasca scriptură. Care s-au tălmăcit dupre limba elinească spre înţăleagerea limbii rumâneşti, la porunca Prea bunului creştin şi luminatului domn Ioan Şerban Cantacozino basarab voevod, şi cu îndemânarea dumnealui Costandin Brâncoveanul marele logofăt.
Tipăritu-s-au întâiu în scaunul Mitropoliei Bucureştilor, în vreamea păstoriei Preasfinţitului părinte Chir Theodosie, mitropolitul ţării şi exarhul laturilor. Şi pentru cea de obşte priinţă s-au dăruit neamului rumânesc, la anul de la Facerea lumii 7197, iară de la Spăsenia lumii 1688, în luna lui noiemvrie în 10 zile”.
„Biblia de la București” a avut o largă răspândire pe întregul teritoriu al României actuale, în Țara Românească, Moldova și Ardeal. Exemplare ale „Bibliei de la București” au circulat și în afara granițelor Țărilor Române. Un exemplar al ei a fost înmânat mitropolitului Dosoftei, aflat atunci în surghiun în Polonia. Un alt exemplar al acestei Biblii, care a aparținut cândva Papei Benedict al XIV (1740-1758), se află astăzi în Biblioteca Universității din Bologna.
Biblia lui Șerban Cantacuzino este pentru ortodoxia românească o carte fundamentală, care a furnizat poporului textul integral al Bibliei. Din punct de vedere literar, importanța sa este deosebită pentru dezvoltarea limbii literare române. Biblia apare în istorie ca un simbol de unitate națională, deoarece circulația sa intensă și efortul depus pentru tipărirea ei au contribuit la conservarea unității de limbă a românilor.
Istoricul Alexandru D. Xenopol spunea ca „Biblia de la București” este „cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români, atât prin întinderea, cât și prin limba ei cea minunată”. Ilustrul istoric al literaturii române, George Călinescu, afirma că „Biblia românească (1688) reprezintă pentru poporul român ceea ce a reprezentat Biblia lui Luther pentru germani”, iar Nicolae Iorga spunea că ea este „cel dintâi document sigur de limbă literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor”. Muzeul Naţional al Literaturii Române deține unul dintre cele mai bine conservate exemplare ale „Bibliei de la Bucureşti”.
La 10 noiembrie 1895 s-a sinucis scriitorul şi arheologul român Alexandru Odobescu. Născut la București, Alexandru Odobescu este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori şi arheologi români, deţinând timp de un an funcția de ministru al Monumentelor (1863-1864). Profesor de arheologie la Universitatea din București, Alexandru Odobescu este considerat părintele arheolofiei în România, fiind autorul unui important tratat de istorie a arheologiei, „Istoria arheologiei” (1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa. Format la școala clasicismului francez și la aceea a antichității, om de gust și de știință, fondator al arheologiei în România și istoric, Alexandru Odobescu a scris o proză admirabilă în eleganță și puritate. Urmând ideile „Junimii”, a înţeles că literatura adevărată trebuie să exprime spiritul poporului român așa cum se reflectă în istorie, în limbă, în folclor. Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor.
La 10 noiembrie 1951 s-a născut Leonard Tuchilatu, poet şi prozator moldovean. Este unul din cei mai subtili poeți români din Basarabia, un mare poet român din secolul XX. Susținea că arta poetica este cea mai bărbată din toate manifestările omenești și tocmai de aceea poetul trebuie să decimeze necruțător formele (rimele), ritmurile, armoniile, influențele și metaforele prea frumoase. Hotărâse ca poezia este destinul lui după ce l-a citit pe Eminescu. Eminescu, spunea Leonard Tuchilatu, este torentul care înaltă fruntea națiunii române, dar și a întregii „națiuni europene”. Citise mult din Verlaine și Rimbaud, din Mallarme si Apollinaire. Și mai mult îndrăgise poezia modernă a românilor (N. Stănescu, M. Sorescu). Căuta cu pasiune în straturile foarte vechi ale poeziei românești, în rituri și mituri, în balade și legende, în colinde și hore… Dar știa să se oprească la timp din lecturi, fiindcă poezia începea pentru Leonard Tuchiltatu acolo unde se terminau lecturile. A fost un om pur și curajos, nu a scris nici un rând pentru a îmbuna ideologii vremii. Sora (poeta Leonida Lari), soția (poeta Marcela Bene), poeții mai tineri care l-au admirat (poetul Valeriu Matei, criticul și poetul Andrei Langa, poeta Miroslava Metleaeva, traducătoarea versurilor lui Leonard Tuchilatu în limba rusă) au editat deja câteva cărți culese din opera lui postumă, dar marea ediție critică îl așteapta și pe un George Calinescu, ca să poposească critic și magnific în altarul poeziei românești din Basarabia, și un sponsor binevoitor. Moartea l-a luat tot în noiembrie, 1975, pe când învăța la Institutul de literatură «M. Gorki» din Moscova, acolo unde megapolisul și tehnologiile se hârțuiau în el, în inima lui de poet modern român, cu simpla oboseala a țăranilor amărâți de la Bursuc, județul Bălți, unde s-a născut.
La 10 noiembrie 2007 a decedat Silviu Berejan, academician moldovean, specialist în lingvistica romanică şi slavă. Academicianul Silviu Berejan, eminent om de ştiinţă, a lăsat o moştenire de peste 400 de lucrări ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice, publicate atât în Moldova, cât şi în străinătate. A fost fondator al şcolii naţionale de lexicologie şi semantică lingvistică. Aria preocupărilor sale ştiinţifice a constituit-o gramatica, lexicologia, lexicografia, stilistica, istoria limbii, cultura vorbirii limbii române, semantica generală, lingvistica teoretică, romanistica, slavistica, lingvistica comparată, sociolingvistica. A fost director al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞM (1987-1991), academician coordonator al Secţiei de Ştiinţe Socioumane (1991-1995), director al Institutului de Lingvistică al AŞM (1995-2000). Din 2000 şi până la sfârşitul vieţii a activat în calitate de cercetător ştiinţific principal la Institutul de Filologie al AŞM.
În ziua de 10 noiembrie a anului 2009 a încetat din viaţă marele actor român de teatru şi film, Gheorghe Dinică. Gheorghe Dinică (1933- 2009) a fost unul dintre cei mai importanți actori români. Cariera sa excepţională înseamnă roluri geniale interpretate în peste 90 de filme, personaje magnifice întruchipate în peste 40 de piese de teatru, prezenţe remarcabile în peste 30 de producţii pentru televiziune – piese de teatru, seriale sau telenovele. Gheorghe Dinică s-a remarcat şi prin timbrul său muzical, prin vocea sa deosebită, înregistrând mai multe piese, singur sau alături de foarte bunii săi prieteni Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu. Gheorghe Dinică a fost unic, o personalitate cu un imens talent, cu o putere de muncă fantastică, izbutind să întruchipeze cu un firesc aproape neverosimil cele mai diverse personaje.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com