La 30 noiembrie 1811, la Miziurinţi (în prezent localitate în regiunea Ternopil a Ucrainei) s-a născut scriitorul Alexandru Hâjdău, militant pentru cauza românilor basarabeni, membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866, tatăl scriitorului Bogdan Petriceicu Haşdeu.
Descendent din ilustra familie Petriceicu-Hâjdău din Moldova, Alexandru Hâjdău a studiat la Seminarul Teologic din Chişinău, apoi la Facultatea de drept a Universității din Harkiv. În 1830, în revista „Vestnik Evropî” din Moscova sunt publicate primele scrieri filosofice ale lui Alexandru Hâjdău – „Despre calitatea Poeziei Divine” și „Despre scopul filosofiei”. În 1836 se căsătorește cu Elisaveta Dauksz și tot atunci este ales efor al școlilor din judeţul Hotin. În 1838, la moşia lor din Cristineşti li se naște fiul Bogdan Petriceicu Haşdeu. La 24 iunie 1840 eforul Alexandru Hâjdău rostește un renumit discurs în fața absolvenților și personalului pedagogic de la școala județeană din Hotin – „Suvenire de cele trecute, idee de cele de față și arătare de cele viitoare ale Moldaviei”, tradus imediat în română de Constantin Stamati. Acest discurs a fost publicat mai târziu în „Lepturariul” lui Aron Pumnul şi, evident, l-a citit Mihai Eminescu. În 1842 Alexandru Hâjdău este „obligat” să părăsească postul de efor al școlilor din ținutul Hotin și se angajează învățător de limba franceză și matematică la Gimnaziul de băieți din Viniţa. Tot atunci scrie studiul „Problema timpului nostru”, care va fi tradus și publicat la Bucureşti abia în 1938. În 1860 în „Foița de istorie și literatură” apare lucrarea sa „Notiță asupra operei lui Kantemir Voievod”. În 1866 este ales membru fondator al Societății Filologice Române.
Alexandru Hâjdău a adus o contribuție importantă la unificarea principatelor române, în special prin discursurile din 1837 și 1840. Discursul din 1837, publicat în 1838 la Braşov și în 1839 la Bucureşti, a fost piatră de temelie a unificării principatelor la 24 ianuarie 1859. Prin scrisoarea „Epistolă către români”, publicată la 2 ianuarie 1859, Alexandru Hâjdău definește elementul cheie al „mesianismului românesc”, denumit și „școala basarabeană”, prin care dovedește participarea inteligentă (și de multe ori hotărâtoare, ca în 1918) a basarabenilor la actul de întregire a neamului românesc.
Cărturarul basarabean, Alexandru Hâjdău, şi-a adus aportul şi la editarea scrierilor filosofice ale lui Grigorii Skovoroda în Ucraina. El a cunoscut opera acestui scriitor şi filosof ucrainean, fiind student la Universitatea din Harkiv.
Alexandru Hâjdău s-a stins din viaţă la Cristineşti, la 9 noiembrie 1872. La şcoala locală este o sală-muzeu, consacrată ilustrei familii Hâjdău.
La 30 noiembrie 1874 s-a născut Winston Churchill, prim-ministru al Marii Britanii în perioada 1940-1945 şi 1951-1955, laureat al premiului Nobel pentru Literatură în anul 1953. Pe numele întreg, Winston Leonard Spencer Churchill, politicianul britanic s-a născut în Oxfordshire, într-o familie prestigioasă cu o îndelungată tradiţie militară. Prin urmare, tânărul Churchill a urmat aceeaşi cale şi s-a înscris la Academia Militară. După ce a absolvit, a servit în armată vreme de şapte ani în India, Sudan, Africa de Sud. În 1899 s-a retras şi a început o carieră politică strălucită. Un prim pas a constat în accederea în Parlament, ca reprezentant al Partidului Conservator. Patru ani mai târziu a intrat în rândul liberalilor, iar în timpul Primului Război Mondial a activat în Marina Britanică. Ca urmare a campaniilor dezastruoase din Dardanele şi Galliopoli a fost exclus din Comitetul de război, dar s-a oferit să preia comanda unui batalion de infanterie din Franţa.
În 1917 a revenit în politică ca membru al Cabinetului liberal condus de Lloyd George. În 1924, s-a reîntors în Partidul Conservator, doi ani mai târziu devenind liderul formaţiunii. Tot în această perioadă a început să atragă atenţia asupra pericolului de agresiune din partea Germaniei şi Japoniei care s-a confirmat prin izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, când Churchill a fost rechemat în postul de conducător al Armatei, pentru ca la puţină vreme sa fie numit premier. Din această postură a orchestrat, împreună cu preşedintele american Franklin D. Roosevelt şi liderul sovietic Iosif Stalin, victoria Aliaţilor împotriva naziştilor. În iulie 1945, la 10 săptămâni după îngenuncherea Germaniei, Churchill a suferit şi el o înfrângere, pentru că în urma alegerilor conservatorii au pierdut puterea în favoarea Partidului Muncitoresc. Marele politician britanic a devenit lider al opoziţiei, pentru ca în 1951 sa fie reales în funcţia de prim-ministru. A fost decorat de Regina Elisabeta a II-a, care i-a acordat titlul de Sir, şi a fost recompensat cu premiul Nobel pentru Literatură, juriul luând în considerare cele şase volume de studii istorice despre cel de-al Doilea Război Mondial pe care le-a scris, precum şi discursurile sale politice. În 1955 a demisionat din funcţia de premier, însă a continuat să activeze în Parlament până în 1964, cu un an înainte de a se stinge din viaţă.
La 30 noiembrie 1934 a încetat din viaţă la Brasov, marele epigramist român, Cincinat Pavelescu. Cincinat Pavelescu (1872-1934) a fost și un autor de romanțe, lieduri, cantilene, serenade și madrigaluri. Și-a făcut studiile la Liceul „Sfântul Sava” din București. Licențiat în drept la București (1897), a debutat și a făcut parte din cenaclul Literatorul al lui Macedonski. De asemenea, a fost directorul publicației „Brașovul literar și artistic”.
La 30 noiembrie 1945, la Galați, s-a născut Radu Lupu, pianist și compozitor cu recunoaștere internațională, stabilit în Marea Britanie, Elveția și SUA. A studiat pianul de la vârsta de 6 ani, iar la 12 ani a debutat cu un program complet de muzică compusă de el însuși. După absolvirea Școlii Populare de Artă din Brașov, și-a continuat studiile la București, cu Florica Musicescu și Cella Delavrancea. La șaisprezece ani, în 1961, a primit o bursă de studiu la Conservatorul din Moscova, unde a studiat 2 ani cu Galina Eghiazarova, apoi cu Heinrich Neuhaus și, mai târziu, cu Stanislav Neuhaus. În noiembrie 1969 a debutat pe scena londoneză, înregistrând un mare succes cu Sonata pentru pian Nr. 3, Op.10 de Ludwig van Beethoven. Cariera sa a continuat alături de cele mai prestigioase orchestre și cei mai mari dirijori ai lumii: în 1972 a cântat în SUA, la New York, cu Orchestra din Cleveland, dirijată de Daniel Barenboim, și cu Orchestra Simfonică din Chicago, sub bagheta lui Carlo Maria Giulini. Apoi a făcut un turneu de doi ani prin America, cu Orchestra Filarmonică din New York. Ulterior a întreprins cu regularitate turnee în Europa și Statele Unite, dar și în Asia (Israel, China). A fost distins cu numeroase premii: Premiul I la Festivalul Internațional „George Enescu” 1967 (împreună cu Dan Grigore), Premiul Grammy 1995, pentru „Cea mai bună înregistrare instrumentală a anului”, cu Sonata în Si bemol major și Sonata în La major de Franz Schubert (la patru mâini, cu Daniel Barenboim), Premiul Edison 1995, pentru „Cea mai bună înregistrare instrumentală a anului”, cu sonate de Robert Schumann, Premiul Arturo Benedetti Michelangeli (2006). A decedat la 17 aprilie 2022, la Lausanne, Elveția.
La 30 noiembrie 2000 a murit actriţa română Stela Furcovici, rămasă în istoria cinematografiei române ca Ecaterina Teodoroiu. Actrița Stela Furcovici a devenit cunoscută publicului prin rolul Ecaterinei Teodoroiu în filmul omonim regizat de Dinu Cocea. Alegerea ei pentru rolul „eroinei de la Jiu” a fost o surpriză, pentru că, la vremea respectivă, era o simplă figurantă la teatrul din Turda, fără statut oficial de actriță. Regizorul Dinu Cocea a povestit că a remarcat-o într-o fotografie și a chemat-o la probe, impresionat de temperamentul ei exploziv. Deși fuseseră vizionate circa 200 de actrițe, inclusiv vedete cunoscute ale cinematografiei românești, Stela Furcovici s-a impus printr-o combinație de naturalețe, energie și forță interioară, calități pe care Cocea le considera apropiate de profilul real al Ecaterinei Teodoroiu. Deși fusese admisă la IATC, la clasa lui Dem Rădulescu, Stela Furcovici a fost exmatriculată după un an, din cauza absențelor la orele de armată și a atitudinii rebele față de regim. Intervenția lui Dinu Cocea pe lângă autorități a făcut ca ea să primească, în cele din urmă, statutul oficial de actriță, după succesul filmului „Ecaterina Teodoroiu”. După 1989, cariera Stelei Furcovici a intrat într-un con de umbră, iar în toamna anului 2000, cu puțin timp înainte de a împlini 47 de ani, Stela Furcovici a avut parte de un sfârșit tragic. În timp ce încerca să traverseze neregulamentar o stradă din Turda, eșarfa de la gât i s-a prins în oglinda retrovizoare a unui autoturism. A fost smulsă și trântită violent la pământ, suferind o fractură craniană gravă. A murit în ambulanță, în drum spre spital.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com