La 8 decembrie 1813, la Viena, Ludwig van Beethoven conduce premiera Simfoniei a 7-a. Ludwig van Beethoven (1770-1827) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Este considerat un compozitor de tranziție între perioadele clasică și romantică ale muzicii. El a lăsat posterității opere nemuritoare. Importanța lui Beethoven în muzică este semnificativă și din perspectiva transformării rolului compozitorului în societate. De la compozitorul medieval, artizan dependent (și de cele mai multe ori umil) aflat în serviciul Bisericii sau al aristocrației, compozitorul devine, odată cu prezența lui Beethoven, un artist care creează dintr-o necesitate interioară și nu la comandă. Influența sa asupra compozitorilor care l-au urmat a fost enormă. Întemeietor al unei ere noi în muzică, marele compozitor german este considerat până astăzi ca o figură cardinală în evoluția muzicii tuturor timpurilor, recunoscut și în limbajul și tehnica muzicii contemporane. Beethoven este revoluționarul întemeietor al unei noi generații de muzicieni și al unei alte atitudini față de creațiile compozitorilor.
La 8 decembrie 1876, la Ivești, Vrancea, s-a născut Hortensia Papadat-Bengescu, prozatoare, romancieră și nuvelistă din epoca interbelică, supranumită „Doamna literaturii românești”. A studiat la Institutul de domnișoare „Bolintineanu” din București, unde colegele i-au remarcat talentul literar. Ea le scria compunerile, în schimbul rezolvării problemelor de matematică. Învăța cu ușurință și limbile străine, în special franceza și germana. Deși a dorit să-și continue studiile la Paris, a renunțat din cauza prejudecăților din acea vreme și a dragostei materne excesive. Ca o revoltă împotriva părinților, la numai 20 de ani s-a măritat cu magistratul Nicolae Papadat, cu zece ani mai în vârstă decât ea, cu care a avut cinci copii. Cariera literară i-a fost amânată din pricina transferurilor soțului dintr-un oraș în altul (Turnu-Măgurele, Buzău, Focșani, Constanța), a greutăților și nemulțumirilor din căsnicie, dar și de îngrijirea numeroșilor ei copii. La Buzău a cunoscut-o pe prozatoarea Constanța-Marina Moscu, care a determinat-o să scrie literatură, amenințând-o că-i publică scrisorile. A debutat târziu, la 36 de ani, în revista Viața Românească, cu poemul în proză Viziune (1912), urmat de articole și poezii în limba franceză în presa culturală. Editorial, a debutat în 1919 cu volumul Ape adânci, lăudat de Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial a lucrat ca infirmieră voluntară la Crucea Roșie, experiența fiind apoi relatată în romanul Balaurul. Din 1919 a început să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu și să publice în revista acestuia, Sburătorul. A scris și publicat mai multe volume de nuvele. A fost supranumită Marea Europeană, o recunoaștere a meritelor ei evidente în modernizarea romanului românesc și sincronizarea lui cu cel european, în special prin ciclul romanesc al familiei Halippa: Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini. În pofida popularității de care s-a bucurat între scriitori și cititori deopotrivă, a murit singură și uitată, în 5 martie 1955, la București. Doar câțiva dintre colegii scriitori au venit la Cimitirul Bellu, pentru a o conduce pe ultimul ei drum.
La 8 decembrie 1927 a încetat din viață Paul Gore, istoric, prozator, publicist și om politic basarabean; președinte al Partidului Național Moldovenesc; membru de onoare al Academiei Române. A absolvit liceul în Nikolaev, regiunea Herson (1895), iar apoi Facultatea de Drept a Universității din Sankt Petersburg (1901). În 1905 ajunge judecător de pace în ținutul Orhei și în același an devine președinte al comitetului de redacție al Societății Moldovenești. În 1909 devine director sanitar și director al Muzeului Național din Chișinău, unde va activa până în 1918. În 1910 este ales deputat al nobilimii și vicepreședinte al zemstvei guberniale. Din această calitate, Paul Gore va cere la tribună în 1912 introducerea limbii române în școli. În timpul Primului Război Mondial a fost director general al Crucii Roșii pentru Basarabia. În 1917 devine președinte al comisiei școlare moldovenești, nou creată; pe 20 martie — președinte al Partidului Național Moldovenesc, iar pe 16 mai — al Societății Culturale Moldovenești. În toată această perioadă a îndeplinit funcția de locțiitor al comisarului Basarabiei, C. A. Mimi. A fost cel dintâi locuitor din Chișinău care a arborat drapelul României la reședința sa. La 7 iunie 1919 a fost ales membru onorific al Academiei Române. A fost autorul lucrărilor Plebiscitul în Basarabia (1919), Populația Basarabiei pe naționalități după izvoarele oficiale rusești (în colaborare cu P. Cazacu) (1920), Autoadministrația și Zemstva (1920), Basarabia (1926). Fiind pe fronturile Primului Război Mondial din partea Crucii Roșii, scrie amintirile Flămânzii, Fragment, Abisul, Rătăciri (Episod de război: Rușii la Grozești), Moș Vrânceanu, Subt impresia focului. În cadrul României Mari desfășoară o vastă activitate, el devenind: președinte al Comisiei Monumentelor Istorice Basarabene (1919), al Ligii Culturale, secția Chișinău (1920), membru al comitetului de conducere al Societății Române de Numismatică (1921), al comitetului Societății Regale Române de Geografie (1921), membru de onoare al Societății Istorico-Arheologice Bisericești din Chișinău (1921), membru al Ateneului român (1923), al Societății Renașterea Română, al Fundației Principele Carol ș.a.m.d. A fost înmormântat în cimitirul Bisericii Sf. Ilie din Chișinău, care mai târziu a fost demolată.
La 8 decembrie 1957, în localitatea Ieud din judeţul Maramureş s-a născut solistul vocal, instrumentistul şi compozitorul român de muzică folk, Ştefan Hruşcă. Muzica folk a intrat în viaţa lui Ştefan Hruşcă pe când el era elev la Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, unde studia vioara. Apoi a trecut la studierea chitarei. Calea în arta muzicală a lui Ştefan Hruşcă a început în 1981, odată cu debutul lui la Cenaclul „Flacăra”. După acel debut cu succes, Ştefan Hruşcă a devenit membru permanent al cenaclului, lansând multe melodii îndrăgite de public, între care vestitul cântec „Rugă pentru părinţi’”, care i-a marcat destinul de folkist.
Cu Cenaclul „Flacăra” a susţinut peste o mie de spectacole în toată România. În perioada 1981-1984, a obţinut Marele Premiu al Muzicii Folk (1982), Premiul pentru Creaţie (1983), Premiul pentru întreaga activitate (1984).
În perioada 1985-1989 Ştefan Hruşcă evoluează alături de Vasile Şeicaru în numeroase concerte. A participat la Festivalul cântecului de la Berlin, a susţinut 200 de spectacole în doar doi ani sub egida Filarmonicii din Arad. În 1986 i-a apărut albumul „Urare pentru îndrăgostiţi”, iar în anul 1988 a participat la Festivalul „Garoafa Roşie” de la Soci (Bulgaria).
Ştefan Hruşcă a susţinut primele concerte pe continentul Nord American în 1990, iar la sfârşitul aceluiaşi an a lansat primul album de „Colinde”. Casa de discuri Electrecord i-a acordat în 1991 premiul Discul de Aur pentru cele mai multe albume vândute.
La sfârşitul anului 1991 Ştefan Hruşcă s-a stabilit în Toronto, Canada. După doi ani, în 1993, a apărut al doilea disc de colinde, „La săvârşitu’ Lumii”, pentru care a obţinut încă un Disc de Aur.
Din 1993 a început să efectueze în fiecare an turnee de colinde în România. În 1996 a fost distins cu Premiul Uniunii Oamenilor de Artă pentru cele mai multe unităţi vândute din albumul de colinde „Ziurel de Ziurel”. În primăvara aceluiaşi an a lansat un album de creaţie, „Fostele iubiri”, pe versurile poetului George Ţărnea.
În septembrie 1996 a avut loc prima ediţie a Festivalului de Muzică Folk „Meşterul Manole”, al cărui iniţiator şi director artistic a fost Ştefan Hruşcă.
De-a lungul carierei a concertat în lumea întreagă – din SUA până în China, Germania, Coreea de Nord, Bulgaria, Ungaria, Rusia, Canada, Austria, Republica Moldova. În noiembrie 2017, Ştefan Hruşcă a participat la mega-spectacolul „Remember Cenaclul Flacăra – Adrian Păunescu”, precum şi la cea de-a XVI-a ediţie a festivalului-concurs „Bistriţa Folk”. Ştefan Hruşcă s-a numărat printre artiştii participanţi la Târgul de Crăciun Bucureşti 2018.
8 decembrie 1958, în satul Larga, raionul Briceni, s-a născut Ion Varta, istoric și om politic din Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova în 1982. A fost lector la Facultatea de Istorie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, șef al Catedrei Istorie Universală și Relații Internaționale a Universității Libere Internaționale din Republica Moldova, cercetător științific inferior, superior și coordonator la Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Republicii Moldova, deputat al Partidului Popular Creștin Democrat în Parlamentul Republicii Moldova, directorul Serviciul de Stat de Arhivă din Republica Moldova. A fost membru al colegiului de redacție al revistelor de istorie Patrimoniu, Codrii Cosminului (Suceava), Arhiva Moldaviae (Iași), Limba Română, Revista de Istorie a Moldovei. A publicat articole științifice, monografii, culegeri de documente, manuale gimnaziale și liceale. A fost distins cu Premiul „Eudoxiu de Hurmuzachi” al Academiei Române (1998).
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com