La 20 decembrie 1808 s-a născut Andrei Șaguna, mitropolit ortodox al Transilvaniei, promotor al drepturilor românilor ortodocşi din Marele Principat al Transilvaniei, fondator al Gimnaziului Românesc din Braşov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a desțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă. Așa a procedat și în Țara Moților unde neștiința de carte, în rândul românilor ortodocși, era foarte mare, și se datora sărăciei și mai ales lipsei de organizare. Situația școlilor românești ortodoxe era jalnică. Lipseau localurile de școli, învățătorii, manualele școlare, și mai ales o instituție care să dea învățătorilor cunoștințele necesare. Comunicările (rapoartele) primite de la protopopiate oglindesc pe deplin cele afirmate. Un colegiu din Oradea poartă numele lui Andrei Șaguna.
Prin Andrei Șaguna, Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei a fost prima din spațiul ortodox în care laicii aveau un rol majoritar în conducerea sinodală a Bisericii, și prima care-și manifesta autonomia față de Stat.
Ultimii trei ani din viață au fost marcați de boală și de retragerea în viața monahală. Când se pregătea aniversarea a 25 de ani de la hirotonirea ca episcop, a refuzat să participe (așa cum va respinge bustul cadou făcut de preoții brașoveni, împotrivindu-se astfel cultului personalității), retrăgându-se la Răşinari, unde va și muri pe 28 iunie 1873. Este înmormântat doar în haina călugărească, în cripta sa de la Rășinari, fără predică și fast, oficiant fiind doar duhovnicul său.
În ziua de 20 decembrie a anului 1842, Obşteasca Adunare Extraordinară a Munteniei alege ca domn pe Gheorghe Bibescu. Gheorghe Bibescu (1804-1873) a fost domnitor în Muntenia (Valahia) în perioada 1 ianuarie 1843 – 13/25 iunie 1848. După ce-şi face studiile la Bucureşti şi Paris, intră în 1824 în administraţia publică a ţării, la Ministerul de Justiţie şi de Externe, dar demisionează în 1834, trăind până la 1842 la Paris şi Viena. Reîntors în Muntenia, conduce opoziţia contra domnitorului Alexandru D. Ghica şi reuşeşte să ia tronul. La domnia Munteniei (Valahiei) a luat unele măsuri bune: a majorat numeric armata, a făcut ordine în finanţele ţării, i-a ajutat pe sinistraţii bucureşteni care şi-au pierdut casele în urma unui incendiu în ziua de Paşti a lui 1847.
Domnia lui a suferit din cauza influenţei covârşitoare a Rusiei. Concesia minelor dată rusului Trandafiloff, produce mari nemulţumiri, iar adunarea ţării o anulează. La fel de rău a fost primită încercarea lui de a introduce limba franceză ca limbă de predare în şcolile superioare.
Revoluţia Franceză de la 1848, se repercutează şi în Bucureşti. După citirea Proclamaţiei de la Islaz (9 iunie 1848), ea este impusă şi domnitorului la Bucureşti. Bibescu a fost indecis, nu a trecut nici de partea revoluţiei şi nici nu a înăbuşit-o, astfel încât este nevoit să abdice la 13/25 iunie 1848 şi să părăsească ţara plecând în Transilvania.
la 20 decembrie 1852, la Focşani, s-a născut Ion Mincu, arhitect, întemeietorul școlii naționale românești de arhitectură. A urmat Liceul Unirea din Focşani (1863-1871), apoi Şcoala Naţională de poduri şi şosele din Bucureşti (1871-1875), obţinând diploma de inginer. A plecat la Paris, unde a studiat la Şcoala Naţională de Arte Frumoase (1877-1884). Aici a obţinut diploma de arhitect. În 1883, a fost distins cu premiul Societăţii centrale a arhitecţilor francezi. Promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscut şi ca arhitectură neo-românească, Mincu s-a remarcat printr-o serie de lucrări ce integrează arhitectura tradiţională românească: Şcoala Centrală de fete din Bucureşti (1890), Palatul Administrativ din Galaţi (1905-1906), Palatul Băncii Comerţului din Craiova (1906, terminat de C. Iotzu în 1916), cavourile lui Ghica, Cantacuzino, Gheorghieff din Cimitirul Bellu (1900-1904). Un loc aparte în opera sa îl ocupă lucrarea „Bufetul” din Şoseaua Kiseleff (1882-1892), în prezent restaurantul Casa Doina, realizată după un proiect destinat Expoziţiei internaţionale de la Paris în 1890.
La 20 decembrie 1996 a încetat din viaţă astronomul şi scriitorul american, Carl Sagan. Carl Sagan (1934-1996) fost pionier al exobiologiei și fondator al programului de căutare a inteligenței în Univers ( SETI – Search for Extra-Terrestrial Intelligence). Este cunoscut în lumea întreagă datorită cărților sale cu temă științifică, dar mai ales datorită serialului de televiziune „Cosmos: Călătorie în Univers”. Odată cu acest serial a fost publicată și o carte cu același nume. Sagan a scris și romanul „Contact” care a fost ecranizat in 1997 , având-o în rolul principal pe actrița Jodie Foster şi a fost de asemenea autor, coautor sau editor a peste 20 de cărți, și a publicat peste 600 de lucrări științifice și articole.
La 20 decembrie 2003, în urma unui accident rutier, în apropierea satului Palanca, Ştefan Vodă a decedat actorul Grigore Grigoriu. Grigore Grigoriu s-a născut la 4 aprilie 1941, în oraşul Căuşeni. Fiind orfan de tată, a lucrat de mic pentru a-şi ajuta familia. După absolvirea şcolii medii, a devenit actor amator pe scena Teatrului popular din Căuşeni. Grigore Grigoriu nu a făcut şcoală de actorie, însă datorită talentului şi-a croit drum în lumea artei, acumulând cunoştinţe şi practică pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi, unde fusese angajat în anul 1959. Între anii 1965-1970 actorul interpretează o serie de roluri în teatrul de televiziune „Dialog”. În anul 1970 Grigore Grigoriu devine actor la Teatrul „Luceafărul”. Actriţa teatrului „Luceafărul” Paulina Zavtoni îl apreciază astfel: „Mi-a fost partener de scenă, coleg, prieten. A creat multe roluri de scenă la teatru, dar popularitatea, fără îndoială, i-a adus-o cinematografia. Am impresia că în Moldova nu exista un alt actor care s-ar fi bucurat de un asemenea respect din partea spectatorilor.”
Colaborarea lui Grigore Grigoriu cu studioul cinematografic “Moldova-film” începe în anul 1966, când debutează ca actor de cinema în filmul „Poienele roşii», regizat de Emil Loteanu. Descoperirea şi afirmarea sa ca actor de nivel mondial se datorează regizorului Emil Loteanu, care îl consacră printre cei mai talentaţi actori de cinema, devenind cunoscut şi peste hotare. Rolul lui Sava Micliu din filmul Poienile roşii (1966), i-a adus lui Grigore Grigoriu primul trofeu în cinematografie. Au urmat alte roluri, în special cele din filmele regizate de Emil Loteanu: Andrei Voinovan (Gustul pâinii, 1966), Radu Negostin (Lăutarii, 1971, 16 premii internaţionale), Stefan Barbu (Ofiţer în rezervă, 1971), Loico Zobar (Şatra, 1975, difuzat în 114 ţări din lume), Victor (Vreau să cânt, 1979), Kalidis (Tandra şi dulcea mea fiară, 1978). „Cei doi titani, Loteanu şi Grigoriu, s-au completat unul pe altul”, a observat scriitorul Gheorghe Ciocoi.
Gr. Grigoriu s-a produs în peste 50 de pelicule turnate la Moldova-Film şi alte studiouri din fosta URSS, precum şi în trei filme produse la Studioul DEFA din Germania. La Festivalul de film din Karlovy Vary (1977), a primit Premiul pentru cel mai bun rol masculin: al lui Loico Zobar, din Şatra. Referitor la acest rol de hoţ de cai, Grigore Grigoriu povestea: „Ca să joc în acest film, maestrul Loteanu m-a obligat să trăiesc într-o casă cu ţigani, unde seara începea cu cântece şi se încheia cu bătăi şi vărsare de sânge. Am înţeles atunci ce înseamnă infernul, dar altfel nu se putea, Loteanu zicea că trebuie să ştiu totul despre ţigani.”
În anul 1976 actorului i-a fost conferit titlul onorific de „Artist Emerit”, în 1992 i s-a decernat medalia „Meritul civic”, iar în anul 2002 — Ordinul „Gloria muncii”. Loteanu l-a caracterizat pe Grigore Grigoriu ca pe o statuie antică vie, care mai târziu, de sub carapacea de piatră a tăcerii, avea să tâşnească o magmă incandescentă.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com