„Mi-am dorit ca fiul să se bucure de viață, să fie alături de cei dragi și scumpi…”
Durerea cauzată de moartea ființelor scumpe, cărora le-au dat viață, le apropie și le unește pe mamele care și-au pierdut fiii în război. În Comunitatea Teritorială Noua Suliță aceste mame s-au întrunit în grupa „Eroii nu mor” și ele comunică permanent prin telefon și se anunță reciproc despre evenimentele planificate.
–La Noua Suliță a avut loc un concert de binefacere, la care au fost invitate mamele eroilor căzuți, povestește doamna Ana Istrati. Au răsunat cântece și au fost declamate poezii despre acest război și ochii mi-au fost în lacrimi tot timpul cât a durat acest concert. Am luat și pastile… Mi-am revenit peste două-trei zile. Sunt prea dureroase pentru mine aceste momente, de aceea la asemenea evenimente se duce Costică, soțul, sau Ina, nora.
Când pe fațada Liceului din Dinăuți urma să fie instalată placa memorială „Dumitru Istrati” s-a cerut acordul familiei.
–Au cerut învoirea noastră, confirmă doamna Ana. La început am avut unele îndoieli, dar apoi am căzut de acord. Eu lucrez la școală, sunt învățătoare la clasele primare. Și de fiecare dată, la intrarea în școală mă întâmpină chipul fiului de pe placa de granit și mă cuprinde un sentiment de tristețe. Dar mă gândesc: în clasă mă așteaptă copiii și ei trebuie să audă de la mine ceva bun și frumos. La început îmi stăpâneam cu greu emoțiile, apoi m-am obișnuit să-mi rețin lacrimile. Îndreptându-mă spre clasă parcă presimt ce mi-ar fi spus fiul Dumitru, dacă ar vorbi: „Nu trebuie să plângi, mamă, eu nu pentru aceasta mi-am dat viața…”. Și aceasta mă încurajează. Iar minutele de reculegere în fața acestor plăci memoriale, ritual foarte des respectat, sunt și ele clipe grele pentru mine ca mamă și pedagog.
–Elevii au grijă ca la plăcile memoriale să fie flori proaspete, continuă după o mică pauză doamna Ana, gândindu-se la fiul său. Știți prea bine că omul trăiește atâta timp, cât există amintirea despre el. Cu amintirea despre tatăl lor, Dumitru, sunt obișnuiți și nepoții noștri, Daria și David. Nora noastră și mama lor, Ina, în fiecare săptămână când vine de la Cernăuți la Dinăuți, își ia copiii și neapărat merg împreună la cimitir, la mormântul lui Dumitru. Copiii privesc cu drag la chipul tatălui lor de pe placa de granit și-i povestesc despre peripețiile lor și neapărat despre reușitele lor. Iar Ina poate să-și descarce sufletul, să-i ceară sfaturi. Chiar dacă răspunsul lipsește, ea simte că Dumitru o susține. El din ceruri le vede pe toate, le spune ea copiilor. Odată, la sărbătoarea Sfântului Nicolae i-am întrebat pe Daria și David ce așteaptă ei de la Moș Nicolae, iar ei mi-au răspuns: „Avem de toate, dar vrem ca tăticul să fie cu noi…”.
Eroii sunt pomeniți la anumite sărbători, în restul zilelor predomină grijile cotidiene. Cei căzuți pe câmpul de luptă sunt amintiți la Sfânta Liturghie. E o datorie sfântă de a nu-i uita, căci sfântă le este jertfa.
–Despre eroi se spune că au apărat țara, viitorul ei pașnic. Fiul nostru Dumitru este un erou. Să apere i-a fost meseria și îndemnul sufletului. Să apere legea și drepturile oamenilor. El chiar avea studii de avocat – o profesie eroică chiar pe timp de pace. Ca orișicare mamă, mi-am dorit ca el să se bucure de viață, să fie alături de cei dragi și scumpi. Cu acest gând trăiesc rudele celor căzuți la datorie.
Ne sună și ne vizitează des Lesea Kuba din regiunea Ternopol. Este soția lui Viktor, camaradul lui Dumitru al nostru. S-au împrietenit cu Ina și o sună des. Iată, nu demult, de Sfântul Dumitru, a venit la noi în ospeție. A venit să-l pomenim împreună pe Dumitru de ziua numelui lui, spune doamna Ana.
De altfel, Biserica din Dinăuți are hramul Sfântul Dumitru, Izvorâtorul de Mir. El prevestește și victoria. Dumitru Istrati s-a jertfit pe sine în numele victoriei – victorie pe care o așteaptă întregul popor.
Pe linia „zero” și-au pierdut viața și alți camarazi de arme ai lui Dumitru Istrati. Ei au opus rezistență, ei n-au cedat.
–Apărătorii noștri au trecut și trec prin încercări supraomenești, de aceea fapta lor nu trebuie uitată, este convinsă doamna Ina, soția lui Dumitru Istrati. Soții noștri s-au înfrățit pe front, iar noi, soțiile lor, ne-am împrietenit în spatele frontului. Ne vizităm reciproc. În regiunea Ternopol trecem și pe la părinții unui camarad de al lui Dumitru. Aceștia au rămas și fără fecior, și fără nepoți. Ei îi numesc cu blândețe pe gemenii noștri – Daria și David – nepoței. Este o alinare pentru sufletul lor întristat.
Scriitoarea din Belarus, născută în Vestul Ucrainei, Svetlana Aleksievici, laureată a Premiului Nobel, folosește expresia „războiul nu are chip de femeie”, însă se subînțelege că femeia, pe umerii ei firavi duce povara urgiei războiului, declanșat de bărbați. Și trebuie să ai tărie și bărbăție, ca să nu te poți apleca sub greutatea acesteia.
Darul neuitării
După urcarea sufletului la ceruri, chipul omului continuă să dăinuie în amintirea rudelor apropiate, celor care l-au iubit și l-au cunoscut. Comunicarea cu el se aseamănă mai mult cu o rugăciune – o rugăciune șoptită sau spusă clar și sincer cu vocea interioară. Părinții care i-au dat viață copilului lor și s-au confruntat cu marea suferință a pierderii lui, caută alinare și sprijin în asemenea rugăciuni.
Puterea rugăciunii deschide calea spre Atotputernicul, care le vede și le aude pe toate. Când fiul lor, în floarea vârstei, a căzut pe câmpul de bătălie, părinții cer ca această jertfă să nu fie zădarnică. O poate răsplăti doar pacea…
Rugăciunea, ca și durerea, este individuală. Iar războiul aduce nenorociri pentru întregul popor. El poate rezista în fața acestui uragan de foc prin voință și unitate, suferind și multe pierderi, pierderi de vieți omenești. Se spune că pentru cei care mor pe câmpul de luptă, Dumnezeu a îngăduit darul nemuririi. Ei sunt pomeniți în rugăciunile comune – cor de voci puternice care deschid cerurile.
Al doilea an la rând, la Mănăstirea Putna, a fost organizat un parastas întru pomenirea etnicilor români din regiunile Cernăuți și Odesa, căzuți în războiul din Ucraina. Circa trei sute de rude ale acestor eroi s-au adunat în curtea sfintei ctitorii a lui Ștefan cel Mare, având ca icoane portretele cu chipurile dragi. Printre ei au fost și părinții lui Dumitru Istrati – Constantin și Ana.
–Acea rugăciune nu poate fi uitată. Ea a fost ca un balsam pentru sufletele noastre istovite de dureri, afirmă domnul Constantin. Ar mai trebui să mergem încolo, din propria dorință, pentru a simți mai bine ceea ce ne-a dat Domnul în locul pierderii mari – darul neuitării…
Noi, cei care facem umbră pământului, nu știm dacă ostașii căzuți la datorie și pomeniți în asemenea rugăciuni, sunt sau nu în ceata sfinților, dar suntem convinși că Dumnezeu le-a pregătit un loc ales, căci pentru cauza cea dreaptă s-au jertfit.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com