,,Golgota” neamului românesc din ținutul nostru…”
Pe data de 2 august 2024, în cotidianul ,,Libertatea Cuvântului”, a apărut materialul cu titlul: ,,Golgota” neamului românesc din ținutul nostru este însemnată prin două cruci – în Valea Prutului, la Lunca, și în pădurea Varnița de lângă Fântâna Albă”, purtând semnătura (V.K.). Autorul scrie: ,,Evenimentele tragice din iarna și primăvara anului 1941 sunt incluse în calendarul spiritual al românilor din regiunea Cernăuți și sunt marcate în fiecare an prin comemorări și parastase, așa cum e obiceiul creștin. Ele au fost ținute în tăcere o jumătate de veac, ca apoi, în ultimele trei decenii să se desfășoare ample cercetări, atât în regiunea Cernăuți, cât și în România. Recent a văzut lumina tiparului cartea lui Petru Grior ,,Masacrele de la Lunca, fostul raion Herța, și Varnița (Fântâna Albă), fostul raion Hliboca, din iarna și primăvara anului 1941”. Autorul, fostul director-adjunct al Arhivei de Stat a regiunii Cernăuți, cofondatorul și primul președinte al Societății regionale ,,Golgota”, Petru Grior, a cercetat decenii la rând această temă, ștergând colbul de pe multe documente și dosare, păstrate timp îndelungat în fonduri secrete. Cartea este consacrată memoriei scriitorului Dumitru Covalciuc din Cernăuți și colonelului Nicolae Nicolovici din Rădăuți, România, unii dintre veritabilii cercetători ai masacrelor de la Lunca și Fântâna Albă. Ea poate fi considerată și ca o încununare a muncii migăloase de arhivist a lui Petru Grior, care pune accent pe documentarea argumentelor. Autorul s-a condus după afirmația scriitorului Romulus Rusan: ,,Venerația față de victimele comunismului nu trebuie să ia doar forma lacrimii, a florilor depuse și a liniștii necesare reculegerii, ci a unei cercetări active, din care să reiasă caracteristicele istorice ale fenomenului totalitar. Suferința noastră trebuie studiată și cunoscută de noi înșine, dar și de alții, pentru că lacrimile se zvântă, florile se ofilesc, dar documentele rămân și ele se transformă în istorie”.
Într-adevăr, ,,documentele rămân și ele se transformă în istorie”. Abordând tema masacrelor de la Lunca și Fântâna Albă, Centrul de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți a început cercetările pornind de la evenimentele din toamna anului 1940, când trecerea băștinașilor din actuala regiune Cernăuți peste linia de demarcație, trasată de sovietici la finele cireșarului, capătă un pronunțat caracter de masă. Bunăoară, în noaptea de 13 spre 14 octombrie, 17 tineri din Ținutul Herța au trecut în România. Acest fapt este dovedit de mărturiile lui Gheorghe Muraru din localitatea Bănceni, fostul județ Dorohoi, născut la 1922, cu studii primare, care s-a aflat în grupul românilor. Pe data de 13 octombrie, spre Patria istorică pornesc Gheorghe, Vasile și Verona Avasilchi din satul Godinești, același județ. Primul era născut în 1918, al doilea – în 1921, iar ultima – în 1920. Peste cinci zile, în noaptea de 18 spre 19 octombrie, în direcția frontierei apucă drumul 14 tineri, în componența cărora se aflau șase fete. Despre acest caz s-a aflat datorită relatărilor lui Dumitru Budeanu din Mogoșești, născut la 1916, cu studii primare. La 27 octombrie, către Țara strămoșilor săi, pe care o iubeau cu toate fibrele sufletului omenesc, cu fiecare globulă de sânge, se îndreaptă alt grup de tineri din localitățile herțene, alcătuit din 8 persoane. În numărul lor vor intra Ilie Amariței, de 21 de ani, din localitatea Ștreanga, poseda studii primare; Vasile Andronic, născut la 1921; Ion Mihai, în vârstă de 21 de ani; Toader Bilic, născut în 1920; Toader Olaru, avea 20 de ani. Toți patru au venit pe lume în pitorescul sat Horbova și toți posedau studii medii incomplete. Tot în Horbova erau născuți Ion Ilie, în vârstă de 33 de ani, neștiutor de carte, și Mihai Sarencu, un tânăr de 20 de ani, poseda studii primare. Cel de-al optulea, Ilie Romaniuc, a văzut lumina zilei la 1921, în localitatea Cotu-Boian (Boianivka), azi raionul Cernăuți, absolvent al școlii primare. Ei doreau să treacă în Țara strămoșilor săi, unde de la stele la flori, toate vorbesc de libertate și demnitate într-un larg fluviu de cuvinte și unde predomină sentimentul dragostei sincere pentru fiecare om.
În aceeași toamnă cu doina codrului de aramă, un grup de locuitori din satele Ostrița, fostul raion Herța, Ostrița-Mahala, fostul raion Noua Suliță, și din suburbia orașului Cernăuți – Horecea Urbană, constituind peste 2 mii de oameni, a planificat trecerea în masă a frontierei sovieto-române. Născuți în distinse familii de răzeși bucovineni, crescuți într-o atmosferă de tradiții și morală creștină, cu marele dor de libertate permanent în inimi, vrednicii fii ai neamului străbun nu se puteau împăca, asemenea semețelor piscuri ale Carpaților milenari, cu situația de teroare bolșevică, instaurată în ținut. Pe aceste meleaguri nimeni n-a adus atâta nenorocire, batjocură și moarte ca imperiul sovietic. Organizatorii acestei acțiuni au fost Grigore Medvidi, Ion Mihăilescu, Ștefan Ghiba, Pavel Purici, Vasile Nicolaevici, Nistor Spindeac, Mihai Spindeac, Toader Budnic, Toader Predii, Grigore Guluțan, Dumitru Iutiș, Gheorghe Mihailiuc, Ion Toderean, Iacob Rață, Nistor Florea, Ștefan Florea, Gheorghe Carp, Sain Guluțan, Toader Doroș, Gheorghe Ciubotaru, Ștefan Voronca, Ilie Voronca, Ion Ungureanu, Vasile Ungureanu, Ilie Constanciuc, Constantin Rață.
Pe data de 30 noiembrie 1940 a fost arestat românul Constantin al lui Simion Rață, născut la 1897, în localitatea Mahala din Bucovina istorică, țăran, cu studii primare. Interogatoriile cu cele mai drastice metode de tortură bolșevică au durat cinci luni. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, în ziua de 30 aprilie 1941, îl condamnă la 8 ani de detenție într-un lagăr stalinist de muncă corecțională, fiind acuzat de faptul că ,,a avut intenții să treacă în mod ilegal frontiera de stat”.
În toamna anului 1940, cu aceleași gânduri senine de a trece în România și de a scăpa de ,,marea fericire” adusă de la Kremlin, trăiau și numeroși ucraineni. Drept argument servește raportul din 30 octombrie 1940 al organizației raionale de partid din Herța, adresat comitetului regional Cernăuți al Partidului Comunist (bolșevic) al Ucrainei, în care se relata: ,,În zona de frontieră de 800 de metri e foarte complicat să aduni porumbul, cartofii și alte culturi târzii. Chiar strângerea roadei în mod colectiv întâmpină mari greutăți. Astfel, în ziua de 25 octombrie, din grupul țăranilor satului Tureatca, folosiți la adunarea porumbului, au ieșit trei oameni și au rupt-o la fugă spre frontieră. Unul dintre ei a fost ucis, altul, fiind rănit, a reușit să treacă și a nimerit în brațele grănicerilor români. O femeie, care era a treia, este reținută. Țăranii, care priveau, au început să discute cu grănicerii români”. Locuitorii satului Tureatca sunt ucraineni.
Totodată, în seara zilei de 17 noiembrie, un grup de locuitori din actuala regiune Cernăuți, constituind peste 80 de oameni, majoritatea fiind de origine ucraineană, a trecut frontiera lângă localitatea Probotești din fostul raion Herța. Ajungând pe teritoriul României, au desfășurat Tricolorul, apucând drumul în direcția orașului Dorohoi. În componența acestui grup de oameni de diferite naționalități, dornici de libertate, s- a aflat și țăranul cu studii primare, Gheorghe Ostafe, născut în 1909, în satul Godinești, fostul județ Dorohoi al României.
Aceste argumente dovedesc în mod elocvent că după trei luni de ,,viață fericită”, băștinașii meleagurilor voievodale, ,,Ce-au sprijinit întotdeauna/ Eternitatea pe-al lor umăr”, nu mai doreau să trăiască în ,,raiul bolșevic”, căutând ieșire din situația creată de dictatura stalinistă. Privirile lor se îndreptau spre România, unde în acei perioadă exista libertatea. Cu dorul acestei libertăți în inimile lor și ,,jalea unei lumi”, ei, ,,Copiii soarelui de vară”, porneau ,,Din vechea veacurilor lavă” spre Patria istorică, sperând să scape de teroarea comunistă, dezlănțuită în ținutul mioritic de către satrapii sovietici, ,,Căci vai de cine-și pierde țara”.
În continuare, autorul materialului din ,,Libertatea Cuvântului”, referindu-se la anotimpul ,,Când iarna a coborât în ținutul mioritic, plin de durere”, scrie: ,,A fost prima iarnă după instalarea puterii sovietice în regiunea Cernăuți, când zăpada de culoare albă sclipitoare a fost stropită cu sângele martirilor români în lunca Prutului. Datorită cercetărilor întreprinse, autorul cărții a stabilit că la începutul lunii decembrie 1940, circa 300 de oameni din satul Boian, fostul raion Noua Suliță, planificau să pornească spre hotarul instalat de sovietici, dorind să treacă în Patria istorică. La șase decembrie în mâinile iscoadelor staliniste au intrat șase români din Boian și Petru Grior îi numește pe toți. Toți acești, considerați ,,dușmani ai poporului”, au nimerit în închisoarea din Cernăuți, unde la finele lunii iunie 1941 au fost executați. Autorul enumeră și numele celor care au semnat sentința”.
Paginile cărții arată că în numărul celor arestați, ,,Străbuni din lunga vremii cale”, au intrat: Croitoru Gheorghe al lui Nicolae, născut la 1913, țăran, poseda studii primare; Fedoreac Nicolae al lui Constantin, născut la 1912, muncitor, poseda studii primare; Româncu-Rusu Ion al lui Dumitru, născut la 1898, muncitor, neștiutor de carte; Toacă Ion al lui Ștefan, născut la 1920, țăran, poseda studii medii incomplete; Vaipan Andrei al lui Ion, născut la 1894, muncitor, poseda studii primare; Vaipan Petru al lui Ilie, născut la 1918, țăran, poseda studii medii incomplete. Toți erau născuți în frumoasa localitate de pe malul Prutului, fosta moșie a nemuritorului Ion Neculce, baștina profesorului Vasile Bizovi. Aruncați în strașnica temniță comunistă vor fi acuzați de faptul că au desfășurat în mijlocul locuitorilor satului Boian o intensă activitate antisovietică, planificând ,,o trecere ilegală înarmată a frontierei de stat”. Ei au suportat cu stoicism cele mai dureroase bătăi, fiindcă știau că ,,în tot ceea ce înfăptuim măreț se află prezența noastră în identitatea națională, care este temelia fundamentală a neamului, răstignit pe cruce”. Boincenii au pornit spre ,,Sălașul străbunilor” cu demnitate și curaj, lăsând urme vii și grele pe pământul vetrei străbune. ,,Nu mor strămoșii niciodată”, fiindcă ,,Noi suntem flacăra pribeagă/ Din nemblânzita lor văpaie”. Călăii staliniști, care au semnat ordinul în baza căruia au fost executați martirii neamului, sunt: căpitanul Antonov, locotenentul major Kazin, locotenentul major Galunov, căpitanul Trubnikov, procurorul Moskalenko și procurorul Lytvinenko. Primii patru intrau în componența Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS.
Analizând cartea apărută, autorul materialului afirmă: ,,În continuare Petru Grior citează raportul căpitanului Martynov, unul dintre conducătorii Direcției Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS din regiunea Cernăuți, adresat lui Ivan Grușețki, primul secretar al Comitetului regional de partid Cernăuți, în care se menționează că la 28 ianuarie 1941, locuitori din satele Horecea Urbană, Horecea Mănăstirii, Boian, Ostrița, Mahala au organizat o trecere în masă a frontierei. La o depărtare de 3 kilometri de la frontieră ei au fost descoperiți de detașamentul de călăreți ai pichetului de grăniceri și de reprezentanții operativi ai organelor de interne. În timpul ,,operațiunii” au fost ucise 12 persoane, 53 rănite, iar 2 oameni au avut norocul să treacă frontiera. Arhivistul Petru Grior, în baza documentelor și a listei tuturor celor 67 de oameni, dornici de libertate și ajunși la Lunca, în dimineața zilei de 28 ianuarie 1941, arată că 15 au căzut în Valea Plângerii, 12 martiri vor fi condamnați la moarte (sentințele au fost executate la finele lunii iunie 1941), și 18 băștinași au murit în blestematele lagăre staliniste de muncă corecțională. Autorul subliniază: ,,Nu se știe până astăzi numele celor 2 bucovineni, care au avut norocul să treacă în Patria istorică, dacă dăm crezare raportului amintit, în acea sângeroasă zi de 28 ianuarie”.
Vorbind despre masacrul de la Lunca din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, Petru Grior face referință la articolul semnat de regretatul jurnalist Gheorghe Frunză, publicat în ziarul ,,Zorile Bucovinei” din 7 februarie 1998. Autorul scrie că s-a format un convoi de aproximativ 400 de oameni, în majoritate tineri. Printre documentele doctorului Ion Nandriș a fost găsită o scrisoare rară – mărturia scrisă a unuia dintre cei 40 de supraviețuitori din ,,convoiul morții”, care a scăpat ca prin minune din masacrul ce a urmat. Este prima oară când masacrul de la Lunca este descris de un participant direct. Numele acestuia este Ilie Horoșinschi. Din această relatare cititorii cărții lui Petru Grior se pot bine documenta despre cele întâmplate în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941. Cu toate acestea, nu se știe numărul celor căzuți la Lunca, fiindcă românii secerați de gloanțele grănicerilor sovietici n-au fost identificați. Despre aceasta se menționează într-un document din 28 martie 1941, semnat de către căpitanul Kurakov, locțiitor al comandantului detașamentului de grăniceri. În dimineața zilei de 8 februarie 1941 sunt arestate 42 de persoane de origine română și un ucrainean. Petru Grior prezintă lista celor care la 14 aprilie 1941 au fost condamnați la moarte și lista celor care au îmbrăcat ,,cămașa muceniciei”, adică s-au nevoit în lagărele staliniste ale morții”.
În privința masacrelor de la Lunca din iarna anului 1941 au apărut noi date. Ele vor fi aduse la cunoștința cititorilor cotidianului ,,Libertatea Cuvântului” în materialele viitoare.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com