În articolul „Mihai Eminescu”, publicat de Sextil Pușcariu în „Junimea literară” (Cernăuți, 1909, nr.7-8) tânărul profesor de la Universitatea din Cernăuți, savantul lingvist cu renume european de mai târziu, a accentuat că „Mihai Eminescu n-a fost ca acel maestru al antichității care a sfărâmat brațele Venerei sale găsită la Milo, el n-a distrus, ci a creat numai, a creat însăși poezia românească”.
De fapt, publicația din „Junimea literară” este o comunicare prezentată de Sextil Pușcariu la conferința consacrată împlinirii a două decenii de la moartea tragică a poetului nostru național. Atunci în miez de Cireșar, când teii Cernăuțiului răspândesc în întreaga urbe parfumul sfințeniei, studenții de la Universitate, în frunte cu profesorul lor Sextil Pușcariu, au făcut un pelerinaj la casa lui Aron Pumnul, unde a fost găzduit, la timpul său, învățăcelul Mihăiță Eminovici. Din ziarele vremii aflăm: „Ni se arată odăița mică în care a locuit Eminescu și din care au fost scoase toate mobilele. Corul studenților cântă „Somnoroase păsărele”, apoi „La arme”. Ce adânc și melodios răsună versurile din „Somnoroase” și ce zguduitor se aruncă energicele versuri din furtunosul „La arme”.
Sextil Pușcariu conchide: „Noi suntem prea săraci ca din obolul nostru să-i putem ridica o statuie. De aceea tineretul nostru a hotărât ca din venitul serbării de azi și a celor ce vor urma să pună temelia unui „Fond Eminescu”, menit de a da studenților români din Bucovina ocazia să facă ceea ce în tinerețea sa făcuse maestrul – să cutreiere regiunile locuite de români, spre a cunoaște neamul nostru de pretutindeni”.
Vor trece încă 21 de ani și la Cernăuți va fi ridicat bustul poetului în parcul Arboroasa. Schimbarea regimurilor a înstrăinat de Cernăuți această statuie, orașul rămânând fără chipul în bronz al poetului, care l-a proslăvit în întreaga lume, timp de jumătate de veac. După destrămarea imperiului sovietic, Eminescu și-a anunțat din nou prezența la Cernăuți în mantia veșniciei. Bustul din curtea casei lui Aron Pumnul, apoi monumentul din centru i-au eternizat prezența în orașul adolescenței sale. Apoi busturile Luceafărului poeziei românești au fost puse pe postament la Herța, Hliboca și Noua Suliță. În zilele de iunie, cu un sfert de veac în urmă, la dezvelirea bustului lui Eminescu la Noua Suliță, academicianul și eminentul eminescolog, Mihai Cimpoi, continuând parcă gândul lui Sextil Pușcariu, și-a declarat convingerea că „Eminescu este o Biblie lucrătoare”.
Generațiile de români, care au urmat și vor urma de la acea zi de 15 iunie 1889, când Luceafărul poeziei românești a răsărit pe bolta veșniciei, s-au aplecat și se vor apleca „asupra cărții sale”, lucru prevăzut încă în 1884 de Titu Maiorescu. Cu contribuția sa nemijlocită a văzut tiparul în 1883 primul și unicul volum de poezii eminesciene, apărut în timpul vieții autorului. Mentorul, susținătorul și cel mai important critic literar al lui Mihai Eminescu îl îndemna pe poet să pregătească pentru tipar și următorul volum, spunându-i părintește: „Mai încălzește-ne mintea și inima cu o rază din geniul d-tale poetic care este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române”.
Poetul nostru național este întemeietor de limbă şi cultură românească. În articolul său din ziarul „Timpul”, datat cu 1 mai 1882, Eminescu afirmă că „limba strămoșească e o muzică; şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice şi mai mari decât ticăloșia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba”. Eminescu-ziaristul numea limba noastră drept „tezaurul sufletesc” al neamului, dar şi „reazem moral”, întrucât ea respiră „memoria trecutului” şi prin ea se transmite înţelepciunea strămoşilor, bogăţia de valori „pe care neamul a moştenit-o din bătrâni mai vrednici decât generaţia actuală”.
Citind aceste rânduri peste 144 de ani, noi, cei din epoca digitalizării, ne punem fireasca întrebare: de ce avem nevoie să ascultăm şi să ne pătrundem din nou de „muzica” limbii autentice româneşti pentru a ne trezi din somnul uitării de sine, al înstrăinării de propria fiinţă şi identitate. Răspunsul îl găsim în explicațiile lui Eminescu: muzica limbii materne ne întoarce la sursele autenticității noastre şi ale propriei noastre vigori sufletești.
În această lume globalizată, când tinerii din satele noastre sunt nevoiți să plece peste hotare în căutarea surselor de existență, ei se înstrăinează într-o măsură oarecare de meleagurile natale, de limba mamei. Se îngustează cercul folosirii lexicului acestei limbi. Ne „ajută” vădit în această privință și limba calculatorului. Englezismele – termeni ce țin de domeniul respectiv, de tehnologiile informaționale – sunt îndreptățite numai din motivul că ele stau la baza digitalizării moderne, optimizând procesele în aproape toate domeniile societății. Totodată, după cum a observat renumitul eminescolog, Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Monahia Benedicta, această limbă a computerului „tinde spre robotizare” și „suntem goliți de logos, suntem goliți de duhul cuvântului”. Iar Eminescu este acela care a pus duh în cuvintele limbii române.
Într-o poezie, scrisă în formă de rugăciune și consacrată lui Eminescu, autorul Nicolae Stroie îl numește „Tatăl nostru din cuvinte” și-i cere să ne ocrotească limba și neamul. Or, atâta timp cât există neamul, există și limba lui:
Doamne Eminescu sfinte,
Tată nostru din cuvinte,
Carele ne ești pe lume
Al luceafărului nume,
Dă-ne nouă azi și mâine
Sufletul de pus în pâine,
Dă-ne floarea cea albastră
Să-nflorească-n limba noastră,
Teiul legânându-și creanga
Când se tânguie talanga,
Dă-ne cer senin pe vatră
Și tăcerea grea de piatră.
Negri nori de vin în turmă,
Dă-ne dorul de pe urmă,
Dă-ne nouă râsu-plânsu,
Toate câte sunt într-însu:
Dă-ne râul, dă-ne ramul
Să ne fie veșnic neamul,
Doamne Eminescu sfinte,
Tatăl nostru din cuvinte!
Pentru a concluziona, să mai revenim la comparația făcută de Sextil Pușcariu între poetul Eminescu și sculptorul din antichitate – autorul celebrei Venus din Milo. Ambii au tins să creeze simbolul absolut al frumuseții feminine eterne și al iubirii venite dintr-o lume ideală. Unul din „marmoră caldă” de Paros, al celălalt – cu ajutorul cuvintelor pline de duh românesc. Operele lor vor dăinui în timp milenii în șir.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com