Cheia de sub prag
Un fiu plecat de multă vreme în străinătate s-a întors acasă, dar a ajuns noaptea târziu, după ce părinții săi se culcaseră. A bătut la ușă, dar cum nimeni nu a ieșit imediat, a simțit o undă de mândrie rănită: „Iată, nici nu mă mai așteptau, au uitat de mine”, și-a zis în gând.
Supărat, era gata să se întoarcă la mașină și să plece la un hotel din oraș. Totuși, înainte de a face doi pași, și-a amintit de un obicei vechi din copilărie. S-a aplecat și a ridicat preșul de la intrare. Acolo era o cheie veche, ruginită, dar la locul ei.
A deschis ușa în tăcere. În hol, pe masă, găsise o lumânare aprinsă și o cană cu ceai de tei acoperită cu o farfurioară, exact așa cum îi plăcea lui. Mama sa a ieșit somnoroasă din cameră, i-a simțit prezența și a izbucnit în plâns de bucurie:
– Știam eu, dragul mamei, că n-o să uiți drumul spre casă. De aceea n-am încuiat niciodată ușa pe dinăuntru.
Părinții nu ne așteaptă cu pretenții, ci cu inima deschisă. Pentru ei, ușa casei și a sufletului rămâne mereu descuiată pentru copiii lor, indiferent cât de lungă sau târzie ar fi întoarcerea lor.
(Din rețelele de socializare)
(T.L.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com