La 27 octombrie 1682, cu 340 de ani în urmă, Mitropolitul Dosoftei al Moldovei a început tipărirea la Iaşi a celor patru volume ale „Vieţii şi petreacerii svinţilor”, după izvoare bizantine şi slave. În secolul al XVII-lea în Moldova, pe fondalul declinului limbii slavone, tot mai puțin înțeleasă de credincioși și chiar de preoți, capătă proporţii tot mai mari procesul de naționalizare a cultului ortodox. Mai întâi se traduc predicile, apoi tipicul slujbelor, pericopele evanghelice, adică pasajele din Noul Testament care se citesc în timpul slujbei liturghiei.
Un rol decisiv în cadrul acestui fenomen cultural îi revine lui Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (1671-1673;1675-1686). El va face un pas hotărâtor în încercarea de transpunere în limba română a principalelor cărți de cult: liturghierul – „Dumnedzăiasca liturghie” (1679), psaltirea – „Psaltire de-nţăles” (1680), molitvenicul – „Molitvenicul de-nţăles” (1681) și octoihul – „Octoihul” (1683). Ultima tipăritură importantă a lui Dosoftei din această serie este „Viaţa şi petreacerea svinţilor” (1682-1686) – prima culegere în limba română a vieților sfinților pentru întreg anul bisericesc. Mitropolitul Dosoftei avusese inițial intenția să-și publice lucrarea în patru volume: viețile sfinților pentru lunile septembrie-decembrie (volumul I), pentru ianuarie-februarie (volumul II), pentru martie-iunie (volumul III) și pentru iulie-august (volumul IV). Dintre acestea doar primele două vor fi imprimate până la capăt și vor apărea, în intervalul 1682-1686, într-un singur volum. Volumele III și IV au rămas neterminate din cauză că Dosoftei a fost impus să părăsească Moldova în 1686, împreună cu trupele regelui polonez Sobieski. Colile tipărite ale cărții au fost luate de Dosoftei în Polonia și, ulterior, legate într-un singur volum, în două sau în patru.
„Viețile” lui Dosoftei sunt traduse după numeroase izvoare grecești sau slavone, față de care mitropolitul își permite o serie de libertăți, omițând sau adăugând pasaje întregi. Cartea a circulat în toate cele trei țări române, dar mai cu seamă în Moldova și în Transilvania, unde a fost trimisă cu dedicație către diferite personalități ale epocii de către însuși Dosoftei, aflat în al doilea său exil polonez.
Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
A fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, traducător şi poet pentru „Psaltirea în versuri”. A decedat la 13 decembrie 1693, la Jovkva, în Polonia, azi oraş şi centru raional din regiunea Lviv, Ucraina. În 2005 Mitropolitul Dosoftei a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română.
La 27 octombrie 1918, la Cernăuți, se desfășoară Adunarea Națională a românilor bucovineni, care se proclamă Adunare Constituantă, exprimă dorința unirii teritoriilor istorice ale Bucovinei și constituie Consiliul Național Român, condus de Iancu Flondor. Este un moment decisiv în procesul care va culmina cu votarea unirii necondiționate a Bucovinei cu România, o lună mai târziu, la 28 noiembrie 1918. Întrunirea din Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți, prezidată de octogenarul Dionisie Bejan, a fost un act de un curaj politic remarcabil: la acea dată, Imperiul Austro-Ungar încă exista oficial, împăratul Carol I de Habsburg se afla pe tron la Viena, iar guvernatorul austriac Josef von Etzdorf dispunea încă de jandarmeria imperială în oraș. Prin proclamarea suveranității la 27 octombrie, liderii români din Cernăuți au dejucat în ultimul ceas planul Vienei de a împărți provincia și de a anexa nordul Bucovinei unui stat ucrainean sub egidă habsburgică.
La 27 octombrie 1924, la Moșoreni (Musorivka), Cernăuți, s-a născut Vasile Nicorovici, reporter, prozator și poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A studiat la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București (1943–1947), la Facultatea de Filosofie (1945–1949) și la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”. A fost redactor la revistele Licurici, Contemporanul, Viața românească, la ESPLA și ziarul Scânteia. A făcut parte din Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor din București (din 1962). Din scrierile sale: 400 de zile în orașul flăcărilor, În mina de cărbuni, Meridianul de foc, Romeo, Julieta și lumina, Nebunia vitezei, Porți pentru eternitate sau sentimentul capodoperei, Tragedia Excelsior, Totul este mișcare, Descriptio Romaniae, Startul, Autentismul. A fost distins cu Premiul Academiei RPR (1961). A decedat la 19 aprilie 1992.
La 27 octombrie 1927, în s. Budăi, Teleneşti, s-a născut Ion Constantin Ciobanu, scriitor moldovean. A absolvit Şcoala pedagogică din Orhei, iar în 1959 cursurile literare superioare de pe lângă Uniunea Scriitorilor din URSS. A activat pe tărâm pedagogic. Preşedintele Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor (1961-1965), iar din 1971 — secretar al acestuia. Din 1973 este preşedinte al Comitetului republican pentru Premiile de Stat în domeniul literaturii şi artei.
A debutat cu dilogia „Codrii” (1954, 1957), care este o povestire epică a evenimentelor istorice prin care a trecut Moldova în anii 30-50. Au urmat romanele „Podurile” (1966), „Cucoara” (1975) şi „Podgorenii” (1982), care formează împreună o trilogie asupra vieţii satului moldovenesc pe parcursul a cinci decenii. În 1970 pentru romanul „Podurile” i-a fost acordat Premiul de Stat al RSSM. Pe baza acestui roman, a fost turnat în anul 1973 filmul omonim.
Prezintă interes şi nuvela lui I.C. Ciobanu, autorul având darul de a surprinde în câteva episoade concrete, psihologia, mentalitatea, manifestările oamenilor. I.C. Ciobanu nu este străin de publicistică, abordând problemele literaturii şi artei contemporane: „Câteva reflecţii asupra romanului”, „Gânduri despre eroul pozitiv”, „Scriitorul şi actualitatea”, „Viziunea poetică a lui Ion Druță”, „Noi şi Gleb Sainciuc” etc. I.C. Ciobanu a fost deputat al Sovietului Suprem al URSS, deputat al Sovietului Suprem al RSSM, Preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM (din 1986). A decedat la 19 ianuarie 2001.
În ziua de 27 octombrie a anului 1938, la Târgu-Jiu a fost inaugurat Ansamblul monumental „Calea Eroilor”, conceput de Constantin Brâncuși în cinstea ostaşilor români căzuţi în Bătălia de la Jiu, în timpul Primului Război Mondial. Cele patru componente sculpturale — Masa tăcerii, Aleea scaunelor, Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit — sunt dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime de 1275 m. Realizarea monumentului „Calea Eroilor“ se datorează în bună parte soției primului ministru Gheorghe Tătărescu, Arethia Tătărescu.
Evenimente istorice din ziua de 27 octombrie:
97: Potrivit cronologiei tradiționale, împăratul roman Nerva îl adoptă pe generalul Marcus Ulpius Traianus și îl desemnează succesor la tron, deși data exactă a adopției rămâne în izvoarele antice mai puțin sigură decât anul. Traian va deveni împărat în anul 98 și va cuceri o parte a Daciei în urma războaielor din 101–102 și 105–106, evenimente fundamentale pentru istoria teritoriului actual al României.
1659: La Pereiaslav, pe un câmp de lângă oraș, a avut loc un consiliu, iar pentru „pază” stăteau chiar acolo trupele moscovite ale lui Trubețkoi, Șeremetev, Dolgoruki etc. Hatmanul Ucrainei, Iuri Hmelnițki, neputând face față presiunii, a acceptat cererile comandantului-diplomat țarist, semnând un nou Tratat de la Pereiaslav, și mai umilitor pentru Ucraina în comparație cel semnat de Bogdan Hmelnițki în 1654.
1728: În satul Marton din Yorkshire, Anglia, se naște navigatorul și cartograful britanic James Cook, celebru pentru cele trei mari expediții ale sale în Oceanul Pacific. Călătoriile sale vor contribui decisiv la cartografierea Noii Zeelande, a coastelor estice ale Australiei și a numeroase insule din Pacific, ștergând de pe hărți mitul unui uriaș continent sudic necunoscut (Terra Australis Incognita).
1806: La numai 13 zile după înfrângerea zdrobitoare a armatei prusace în bătăliile gemene de la Jena și Auerstedt, Napoleon Bonaparte intră triumfal în Berlin, trecând călare pe sub Poarta Brandenburg în fruntea Gărzii Imperiale. Intrarea împăratului francez în capitala prusacă simbolizează apogeul dominației sale militare în Europa Centrală și prăbușirea vechiului sistem militar moștenit de la Frederic cel Mare.
1916: Trupele române conduse de generalul Eremia Grigorescu reușesc să respingă ofensiva germano-austro-ungară prin trecătoarea Oituz, împiedicând pătrunderea inamicului peste Carpați spre Moldova. Divizia 15 Infanterie își câștigă în aceste lupte crâncene renumele de „Divizia de Fier”, iar rezistența românească va rămâne asociată cu deviza „Pe aici nu se trece!”.
1958: Scriitorul și poetul rus Boris Pasternak, autorul romanului Doctor Jivago, este exclus în unanimitate din Uniunea Scriitorilor Sovietici la numai patru zile după anunțarea decernării Premiului Nobel pentru Literatură. Sub presiunile furibunde ale regimului de la Kremlin, care îl amenința cu expulzarea din țară, el va fi constrâns să trimită peste două zile o telegramă la Stockholm prin care refuză premiul, într-un episod devenit simbolic pentru cenzura și represiunea culturală din Uniunea Sovietică. La ședința de excludere din 27 octombrie de la Moscova, acuzatorii lui Pasternak s-au întrecut în discursuri virulente recunoscând senin că nu citiseră romanul interzis – moment care a dat naștere expresiei ironice intrate în folclorul rus: „Nu l-am citit pe Pasternak, dar îl condamn!”.
1989: Declarația statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. În decembrie 1988, Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice din acea perioadă, a propus așa-numita Doctrină Sinatra, care statua că Doctrina Brejnev avea să fie abandonată, iar țările din Europa Răsăriteană erau îndreptățite să facă ceea ce doreau. La 27 octombrie 1989, statele membre ale Tratatului de la Varșovia au adoptat o declarație privind dreptul fiecărei țări de a-și alege propriul drum, amestecul în afacerile interne proprii fiind interzis.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com