(Răsfoind pagini de glorie și spiritualitate românească ale vechii fortărețe de pe malul Nistrului – Hotin)
Tribut pentru susținerea armată
Cei 32 de ani și 8 luni de domnie a lui Alexandru cel Bun au fost o perioadă înfloritoare pentru Moldova, dar după moartea voievodului, la 1 ianuarie 1434, între feciorii lui începu lupta pentru putere. S-a apelat la ajutorul Poloniei și cetatea Hotinului a fost un fel de tribut pentru susținerea armată – în 1436 ea a fost cedată leșilor. La fel au procedat și alți pretendenți la tron, chemându-i pe vecinii de la miază-noapte în ajutor. Nepotul lui Alexandru cel Bun, Alexandru-vodă, a fost învins la 22 august 1454 de feciorul său, Bogdan-vodă, și a fugit în Țara Leșească. Și scrie cronicarul leșesc că înainte de a-l ajuta pe pretendentul la tronul Moldovei, „craiul au făcut sfat, ce va face cu această țară mișcătoare și neașezată. Sfătuia unii, de zicea să scoață domnii și să pună județile sale și să o împartă, să o facă ținuturi. Iară alții era împotrivă, de zicea că mai bine iese a să apără de turci de după părețile altuia decâtu de după al său”. La strategia aceasta au apelat regii polonezi nu o dată, chiar și în cunoscutul război din 1621 de sub zidurile cetății Hotinului. Dar după acel sfat, după cum remarcă mai departe cronicarul, „au intrat în Moldova cu trei oști – moldovenii cu domnul său Alexandru vodă, cu un polcu de podoleni creat de Buceațski, iar prea altă oaste Conețpolschi, care oaste au trecut Nistru la Hotin sub cetate, că era cetatea pre mâna oamenilor lui Alexandru vodă”.
Cetatea Hotinului a fost readusă în stăpânirea Moldovei de talentatul ei voievod Ștefan cel Mare, însă acesta a fost un lucru deloc ușor pentru un voievod atât de înțelept cum a fost Ștefan cel Mare. Domnia acestuia pornește în momentul, când pe cerul politic al Europei au început să se adune nori de furtună dinspre sud. Din 1453, anul cuceririi Constantinopolului, turcii au început să înainteze spre nordul și nord-vestul continentului, mânați de ambiții imperiale. Puterea lor amenința Principatele Române. Erau gata să întreprindă invazii în Moldova și ungurii, și leșii. Cu toate că Polonia era tulburată de certuri și frământări interne și slăbită în urma războiului împotriva cavalerilor teutoni, regele ei, Cazimir al IV-lea, vroia cu orice preț să-l vadă pe domnul Moldovei vasalul său. Anume în Polonia și-a găsit refugiu Petru Aron, rivalul lui Ștefan cel Mare la tronul Moldovei, și ca leșii să nu-i permită acestuia să se apropie de hotarele Moldovei, Ștefan cel Mare a fost nevoit să încheie la 4 aprilie 1459, în lagărul de la Nistru, un act cu trimișii regelui Cazimir. Este vorba de un tratat de pace, care prevedea următoarele: starea de război între Rusia, Polonia și Moldova încetează; pagubele făcute după război de boierii sau locuitorii Moldovei în Polonia și Rusia vor fi judecate la graniță conform vechiului obicei, iar cele săvârșite în timpul războiului se vor judeca după sosirea regelui în Rusia, în prezența lui sau a delegaților lui numiți anume pentru aceasta; Ștefan va lăsa în stăpânirea regelui cetatea Hotinului, împreună cu vama ce ține de ea și cu dreptul de pescuit în Nistru, oamenii muncitori din cetate fiind liberi să fie la târg în oraș și să-și cumpere lemne, fân și toate cele trebuincioase.
În curând domnul Moldovei a făcut încă un pas spre a întări relațiile cu Polonia. În 1463 el s-a căsătorit cu Eudochia, fiica cneazului kievean Simion Olelkovici. Ucraina pe atunci era stăpânită de poloni. Domnitorul n-a avut mult de așteptat, și la 26 aprilie 1464 cetatea Hotinului trecu din nou sub stăpânirea lui. Pârcălab de Hotin a fost numit Vlaicu, unchiul domnitorului după mamă. Astfel s-a împlinit unul din visurile marelui strateg. Or, cetatea Hotinului era pe atunci cea mai puternică fortăreață a Moldovei.
Pe Ștefan cel Mare nu-l interesa numai sistemul de fortificare a Hotinului. El vroia să aibă acolo și ostași de nădejde. Până la domnia lui Ștefan cel Mare armata Moldovei nu avea o anumită organizare. Noul domnitor vedea în aceasta un loc slab și chiar în primele zile ale aflării sale pe tron s-a apucat să înfăptuiască o reformă radicală în armată. Mai întâi a numit căpitani și hotiogi (locotenenți) și a împărțit armata în cavalerie și pedestrași. Forța principală a armatei o constituia cavaleria, care în timp de război putea să întrunească la 100 mii de oameni. Ea era alcătuită din curteni (boieri) și călărași (slujitori și țărani). În componența cavaleriei intrau, împreună cu călărașii din Galați, călărimea Lăpușnei, Orheiului și Sorocii și umblătorii din Hotin.
S-au proslăvit hotinenii în războiul din 1476, dus pe pământul moldav de oastea sultanului Mahmed al II-lea. La 13 mai 1476 acesta porni din Andionopol spre Moldova cu o oaste de 150 mii de oameni. Mahmed al II-lea aducea cu sine pe un nou pretendent la tronul Moldovei – pe Alexandru, care se dădea drept frate al lui Ștefan. Din ordinul domnitorului moldav, în calea turcilor totul era ars. Când aceștia au ajuns în ținutul Neamțului, Ștefan a hotărât să le dea lovitura de grație. Însă în lupta de la Valea Albă el a fost înfrânt și nevoit să se retragă. Turcii, crezând că victoria este în mâinile lor, au asediat cetățile țării, care erau apărate cu mare îndârjire: cetatea Sucevei – de ostașii lui Șendrea, cumnatul lui Ștefan, cea a Neamțului – de ostașii lui Arbore cel Bătrân, cea a Hotinului – de ostașii lui Vlaicu. Nereușind să cucerească cetățile, sultanul a fost nevoit să ia drum spre Tulcea, „mai mult înfrânt decât biruitor”, cum afirma cronicarul.
Eroismul apărătorilor cetăților asaltate i-a încântat nu numai pe acei care ne-au scris istoria neamului, ci și pe omul simplu, care în timp de pace a stat la coarnele plugului, a arat și a semănat ogorul, iar pe timp de cumpănă pentru țară a luat arma în mână și a ieșit pe câmpul de bătălie să țină piept dușmanului.
A existat și o legendă despre cetatea Hotinului. Se spune că după moartea lui Ștefan cel Mare ea a fost apărată de domnița Maria, soția slăvitului voievod și fiica lui Radu-vodă. Pașa, căpetenia turcilor, s-a îndrăgostit și i-a propus să devină soție. Domnița, văzând că poate salva cetatea numai recurgând la șiretlicuri, i-a spus că se învoiește, în schimb turcii trebuiau să înceteze a bate cetatea. După ce armele au amuțit, domnița a pus cea de a doua condiție – cetatea să fie reparată și înarmată cu guri de foc. Turcii au îndeplinit condiția, și atunci moldovenii, punând mâna pe cetatea reparată, au început o nouă luptă. Dar oastea turcească era foarte numeroasă, și în cele din urmă moldovenii au fost învinși. Iar domnița Maria s-a aruncat de pe fereastra turnului în apele spumoase ale Nistrului.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com