(Răsfoind pagini de glorie și spiritualitate românească ale vechii fortărețe de pe malul Nistrului – Hotin)
Izvor dătător de viață, în centrul fortăreței
Această frumoasă și tragică legendă a auzit-o Zanfir Arbore și a descris-o în cartea sa Basarabia în secolul XIX. Și deoarece e legendă, unele momente din ea pot fi puse la îndoială. După părerea mea, autorul anonim al acestei legende a greșit numele domniței. E adevărat, Ștefan cel Mare a avut o soție, cea de a treia, pe care o chema Maria de Mangop. Ea era din neamul comnenilor ce domneau în Crimeea. E tot adevărat că cea de a patra soție a domnitorului (și ultima) a fost fiica lui Radu cel Frumos, domnitorul Munteniei, pe care Ștefan a luat-o împreună cu mamă-sa prizonieră în urma războiului cu Radu. De la cea de a patra soție Ștefan l-a avut pe Bogdan, moștenitorul tronului Moldovei după moartea slăvitului său părinte. Însă pe fiica lui Radu-vodă, soția lui Ștefan cel Mare și mama lui Bogdan o chema nu Maria, ci Vochița.
De cetatea Hotinului este legată o altă dată tragică în viața urmașilor slăvitului voievod. În 1527, ianuarie 14, după cum scrie cronicarul Grigore Ureche, „…pristăvitu-s-au Ștefan-vodă cel Tânăr, feciorul lui Bogdan-vodă, în cetatea Hotinului și cu cinste l-au îngropat în mănăstirea în Putna, ieste zidită de moșu-său, Ștefan vodă cel Bun, și au domnit 9 ani și 9 luni. Scrie la un letopiseț moldovenescu, de zice că pre acesta Ștefan-vodă l-au otrăvit doamna sa. Acestu Ștefan-vodă întru tot sămăna cu firea moșu-său, lui Ștefan-vodă cel Bun, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândia și lucrul său îl știia purta, macară că era tânăr de zile, amintrilea era om mânios și pre lesne vărsa sânge”. Cine știe, dacă n-ar fi închis ochii în acel miez de iarnă al anului 1527, în cetatea Hotinului, tânărul voievod și nepot al lui Ștefan cel Mare, ce întorsătură mai putea lua istoria zbuciumată a unui popor pașnic și dornic de libertate?!
Natura a mai făcut o minune la Hotin, ea a adus în centrul fortăreței și o gură de izvor pentru ca apărătorii ei să-și poată potoli setea, să-și refacă puterile cu vlaga pământului pentru care își sacrificau viața. Aceștia au săpat o fântână arteziană, chiar în fața apartamentelor pârcălabului. Odată cu părăsirea cetății de către santinelele ei, s-a uscat și izvorul. Numai turiștii din vremurile noastre mai aruncă din când în când în fântână monede în semn de noroc și revenire la aceste locuri istorice. Viața cetății Hotinului continuă să pulseze în cronici…
După moartea lui Ștefan cel Mare și a urmașilor săi invaziile turcilor în Moldova s-au îndesit și, în cele din urmă, neavând nici un sprijin extern, ea a fost nevoită să recunoască dependența față de Poartă. De fapt, după cum scrie cronicarul Ion Neculce, slăvitul voievod a lăsat cu limbă de moarte cuvânt fiului său Bogdan, că dacă nu va fi în stare să apere independența Moldovei, să închine țara la turci, nu la alte neamuri. De aici s-a schimbat și caracterul bătăliilor care au avut loc sub zidurile cetății Hotinului. Din Cronica moldo-polonă aflăm că la 20 ianuarie a anului 1527, imediat după moartea nepotului lui Ștefan cel Mare, domnitor al Moldovei devine Petru. Autorul cronicii ne spune despre acest domnitor că „nu se știe a cărui fiu a fost, căci l-au ales domn la Hârlău”. Consultând și alte lucrări de istorie, ne dăm seama că este vorba de Petru Rareș, „fiu fără de cununie al lui Ștefan cel Mare”, cum îl caracterizează Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei. A fost un domnitor care a întreprins măsuri – și diplomatice, și militare – pentru a recuceri independența Moldovei și de a reduce sfera de influență în treburile țării a turcilor și polonilor. În 1538, după ce solii regelui polon Sigismund l-au îndemnat pe sultanul Soliman să pornească război și să-l mazilească pe Petru Rareș, însuși regele a trimis oastea sa în frunte cu hatmanul Ian Tarnovski asupra Hotinului. Cetatea a fost asediată timp de două săptămâni. După cum e scris în cronica citată mai sus, Petru a venit și s-a închinat craiului leșesc. În acea vreme sultanul a trecut Dunărea și s-a îndreptat spre inima Moldovei. Domnitorul țării a cerut de la Tarnovski ostași și bani, ca să poată ține piept cotropitorilor, dar acela a refuzat căci „craiul avea pace cu turci”. Trădat și de boieri, Petru Rareș a fost silit să se retragă de pe câmpul de bătălie de lângă Botoșani. Unica lui speranță era cetatea Hotinului, dar pârcălabul Vlad nu l-a lăsat pe domn să intre în cetate. Petru Rareș a fugit în Țara Ungurească, iar ostașii lui Tarnovski au aruncat în aer zidurile cetății Hotinului.
În 1539 cetatea Hotinului este cedată lui Ștefan Lăcustă, pus pe tronul Moldovei de sultanul turcesc Soliman. Boierii n-au avut încredere în acest Ștefan Lăcustă și l-au omorât, chemându-l din nou la domnie pe Petru Rareș. În timpul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareș cetatea Hotinului a fost ridicată din ruine, întărită și lărgită.
Cu torul altfel a procedat ceva mai târziu, tot în a doua domnie a sa, Alexandru Lăpușneanu. În letopisețul lui Grigore Ureche citim: „Alexandru-vodă vrându să în voia turcilor, precum să făgăduiască înaintrea împăratului că va răsipi toate cetățile din țara Moldovei, numai să-i dea domnia, văzându împăratul atâtea amestecături ce să făcea în țară, gândi ca să slăbească țara din temelie, să nu se afle apărături și lăsă cuvântu că cine va risipi cetățile din țara Moldovei, aceluia va fi domnia. Deși Alexandru-vodă făcându pre cuvântul împăratului, umplându toate cetățile cu lemne, le-au aprinsu de au arsu și s-au răsipit, numai Hotinul l-au lăsat, ca să fie apărătură dinspre leași”.
În cetatea Hotinului, după cum evocă scriitorul Constantin Negruzzi, și-a dat ultima suflare domnitorul Alexandru Lăpușneanu, care a lăsat o pată de sânge în istoria Moldovei.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului”