(Răsfoind pagini de glorie și spiritualitate românească ale vechii fortărețe de pe malul Nistrului – Hotin)
Nici zidurile de piatră nu rezistă ambițiilor împărătești
În 1672, în postul Crăciunului, pe tronul Moldovei urcă Ștefan Petriceicu-vodă. Primăvara domnitorul se mută la Hotin, unde urma să fie o mare încăierare între turci și leși. Husein-pașa, căpetenia oștii turcești, a dat ordin să fie săpate șanțuri în jurul Hotinului și astfel să respingă atacul leșilor conduși de hatmanul Sobieski. Petriceicu-vodă s-a sfătuit cu Grigore-vodă, domnul Munteniei, care a venit la Hotin, însoțindu-l pe Husein-pașa, să se închine la leși și cu totul să-i bată pe turci, pentru ca aceștia să nu ia în stăpânire cetatea Hotinului. Planul lor a fost dus la bun sfârșit și, după cum scrie Dimitrie Cantemir în Viața lui Constantin Cantemir, turcii au fost „cumplit bătuți și puși pe fugă”. În continuare ilustrul cărturar și vrednicul domn al Moldovei face următoarea concluzie: „Poarta Otomană, văzând că domnul Moldovei a trecut la dușmani chiar în focul luptei și că începutul înfrângerii s-a tras de la moldoveni și muntenii trădători, socoate că este mai chibzuit ca pe viitor să nu mai numească niciodată domn pe un moldovean, ci pe un grec, care să-și aibă casa și neamurile în Țarigrad și pe lângă aceasta să fie un om pașnic și neștiutor ale războiului”.
Domnitorii străini, puși de turci pe tronul Moldovei, se străduiau să intre în voia sultanului. Această lingușire a domnitorilor l-a costat scump pe poporul moldovenesc. Birurile creșteau ca pe drojdie. Erau întreprinse și alte măsuri care slăbeau țara. În 1674 sultanul Mahmet l-a trimis să domnească în Moldova pe Dumitrașcu-vodă Cantacuzino, unul dintre „grecii de frunte ai Țarigradului, care era destul de cumplit și vrăjmaș”, după cum îl caracterizează Nicolae Costin în Letopisețul Țării Moldovei. Pe lângă toate acestea, noul domnitor era și foarte fricos. I-a ținut o iarnă întreagă pe turci și tătari în Moldova, asigurându-și astfel liniștea, iar aceștia „i-au chinuit pe oameni”. Din porunca lui Dumitrașcu-vodă Cantacuzino, au fost stricate cetățile vestite ale Moldovei: Hotin, Suceava, Neamț.
În 1711, după fuga lui Dimitrie Cantemir în Rusia, turcii au ocupat Hotinul, unde au și lăsat o garnizoană. Ei au reconstruit-o cu ajutorul inginerilor francezi. În timpul războaielor dintre Rusia și Turcia, purtate în secolele XVIII-XIX, cetatea Hotinului a fost ocupată de patru ori de oștirile țariste. După 1856 ea a rămas pustie, epuizându-și însemnătatea strategică.
Pârcălabii – persoane foarte apropiate domniei
…Casa pârcălabului este unicul edificiu civil din curtea cetății, dar și ea face parte din sistemul de fortificații, fiind apărată dinspre Nistru de zidul gros de piatră. În chilioarele ei, acum pustii, trebăluiau pe vremuri slugile, dar iată în foișorul de la etaj pârcălabii îi primeau pe voievozi și oaspeți înalți.
Cetatea Hotinului a avut mult mai mulți pârcălabi decât Moldova domnitori. De regulă, pârcălabii de Hotin erau persoane foarte apropiate domniei, ei având o însemnătate mai mare decât cei de Neamț, dar mai scăzută, după cum remarcă Tudor Pamfile, decât cei de Cetatea Albă și de Chilia. La început pârcălabul era numit staroste. Teodor Balan, în lucrarea sa Vornicia în Moldova, a inclus o listă a comandanților cetății Hotinului, care începe cu pârcălabul Stephanus în 1397, pe timpul domniei lui Ștefan. În anul 1400 pe tronul Moldovei urcă Alexandru cel Bun, care i-a avut pârcălabi în această cetate de hotar pe Șandro și Horajeca. În perioada anilor 1439-1442 stăpân în aceste apartamente a fost Manoil, care și-a păstrat împuternicirile și mai târziu. În 1464, când pe tronul Moldovei se afla Ștefan cel Mare, pârcălab de Hotin devine Goian. Din 1467 și până în 1476 comandantul fortăreței de pe Nistru a fost Vlaicu, unchiul slăvitului domnitor. Fiul acestuia, Duma, văr cu Ștefan cel Mare, a fost și el membru al sfatului domnului multă vreme, alături de tatăl său. Din 1479 și până în 1491 funcția de pârcălab de Hotin a îndeplinit-o Șteful, bunicul căruia, Iacuș, a fost vestit pe vremea lui Alexandru cel Bun. Șteful a fost și gramatic. De mâna lui a fost scris documentul din 13 ianuarie 1459 în cancelaria lui Ștefan cel Mare. Câteva luni, din noiembrie 1493 și până în martie 1494 pârcălab de Hotin a fost Purice, fiul lui Șandru de la Dorohoi. Probabil că de el se vorbea în legenda lui Ion Neculce cu Puricele devenit Movilă. În ultimii ani de domnie a lui Ștefan cel Mare comandanții cetății Hotinului au fost Mușat, Toader, Duma și Negrilă.
La 7 februarie 1510 a fost încheiat un tratat între domnul Moldovei, Bogdan al III-lea, și regele Poloniei. Martor al acestui eveniment a fost pârcălabul de Hotin, Grincovici, nepotul slăvitului comandant al fortăreței de pe Nistru, Ștefu. Grincovici s-a aflat la această slujbă până în anul 1523. În această perioadă pârcălab de Hotin a fost Talabă, care împreună cu Grincovici a tocmit hotarul cu Polonia în 1519.
Doi ani de zile (1527, 1529) a purtat toată răspunderea pentru cetatea Hotinului pârcălabul Mihu. El a fost comandantul oștii moldovene în bătălia de la Obertyn, i-a salvat de la moarte pe Barnovschi și Vlad, și acesta pârcălab de Hotin, pe care Petru Rareș căuta să-i omoare, considerându-i vinovați de înfrângerea de la Gwozdiec. I-a revenit un rol de seamă în acțiunea trădătoare a marii boierimi din anul 1538 și a luat parte la uciderea lui Ștefan Lăcustă în 1540. În anul următor a fost omorât din porunca lui Petru Rareș. Iar la 1528 pârcălab de Hotin a fost Ion Stârcea, membru al sfatului domnesc. Și feciorul său, Mateiaș, a avut această funcție în 1563.
Dar iată Nicoară Hârlea, pârcălab de Hotin în anii 1541, 1544 și 1545, pentru slujba credincioasă a fost bine răsplătit de Petru Rareș. Se presupune că el a fost paznic al iatacului domnesc sau cămăraș de la 1538 care a avertizat pe domnitor de trădarea boierilor. L-a servit cu fidelitate pe Petru Rareș și Cozma Ghenghe, pârcălab de Hotin în 1551. A procedat așa în pofida faptului că Petru Rareș i-a omorât fratele.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com