Dragobetele este o sărbătoare cunoscută ca festivitatea iubirii la români și se sărbătorește în data de 24 februarie. Este o tradiție străveche românească ce prevestește începutul primăverii și renașterea naturii. Sărbătoarea era cunoscută și sub numele de „Logodna păsărilor” – ziua în care acestea se împerecheau și își făceau cuib. Această logodnă a păsărilor a fost adoptată simbolic în lumea satului care considera că fetele și băieții trebuie să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an. Ziua lui Dragobete, zeul tinereții, al veseliei și al iubirii în mitologia românească se suprapune în calendarul creștin-ortodox, cu „Întâia și a doua aflare a Capului Sf. Ioan Botezătorul”.
Cine a fost Dragobete? Legendele spun că Dragobete este fiul Babei Dochia, un tânăr chipeș și năvalnic, reprezentând în opoziție cu aceasta principiul pozitiv. Dragobete este zeul tinereții, al veseliei și al iubirii. Conform legendelor populare, Dragobete fermeca pe toată lumea cu frumusețea și cântecele fluierului său. El se arăta în vis bărbaților tineri care urmau să se căsătorească și îi învăța tainele iubirii. Dragobete trezea dragostea în sufletele oamenilor și readucea viața în natură după lunile grele de iarnă. După sute de ani în care a trăit și i-a învățat pe oameni să iubească, Dragobete a murit și a fost transformat într-o plantă de primăvară, asemenea ferigii, numită „năvalnic”.
Etimologia cuvântului Dragobete. Dragobetele românilor are, desigur, corespondent şi în alte culturi – tineri cu ochi scânteietori, deveniți protectori ai iubirii, sunt și în alte mitologii. La greci, tânărul purta numele de Eros, iar la romani, Cupidon. Despre numele flăcăului nostru (şi, deci, al sărbătorii) nu se știe însă mult. Etimologii și etnologii au încercat să ajungă la o concluzie, legând denumirea de o sărbătoare din calendarul creștin ortodox. Anumiți filologi susțin că numele Dragobete are la bază două cuvinte vechi slave „dragu” și „biti”, care s-ar transpune prin expresia „a fi drag”. Există și ipoteza că Dragobete se poate traduce prin „chipul frumos din casa lui Dumnezeu, tânărul frumos, ales”, de la cuvintele dacice „drag”, ce semnifică „chip frumos”, „chip de lumină” și „betel” – „casa lui Dumnezeu”.
Obiceiuri și tradiții de Dragobete. Potrivit tradiţiei, în dimineața zilei de Dragobete, fetele îşi spălau fața cu zăpada care încă nu se topise, se îmbrăcau în straiele cele mai frumoase și mergeau la biserică. Acolo se întâlneau cu băieții și plecau împreună la pădure, ca s-adune primele flori de primăvară. Culesul florilor se continua cu voie bună și cântece, cu un fel de joc numit „zburătorit”. La prânz, fetele porneau în fugă către sat, iar băieții le fugăreau, încercând să le prindă și să le sărute. Dacă băiatul îi era drag fetei, aceasta se lăsa prinsă, ulterior având loc și sărutul considerat echivalent al logodnei, dar și al începutului iubirii între cei doi. Înspre seară, logodna urma să fie anunțată comunității satului și membrilor familiei. În fapt, tradiţia logodnei simbolice de Dragobete stă la originea a nenumărate logodne serioase urmate de căsătorii fericite, lucruri care îşi găsesc izvorul în tradiţiile strămoşeşti. Caracterul mitologic de tânăr binedispus al lui Dragobete stă la originea petrecerilor care se ţineau în această zi, de la care, potrivit tradiţiei, porneau viitoarele cereri în căsătorie.
Un alt obicei ţinut în această zi arată că fetele necăsătorite și cele proaspăt căsătorite apelează la ritualuri pentru a-și păstra frumusețea, astfel că acestea strâng zăpada rămasă de Dragobete – care potrivit tradiţiei este „născută din surâsul zânelor” – și se spală cu apa rezultată prin topire, deoarece se crede că aceasta are puteri mistice și că le va prelungi tinerețea.
În diferite zone, în jurul zilei de Dragobete, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor și păsărilor din gospodărie. Bătrânii credeau că în această zi păsările își aleg perechea pe viață și încep construirea cuiburilor, dând tonul întregului ritual de trezire la viață, prin iubire.
Similar cu Boboteaza, în anumite zone, fetele își pot afla ursitul în noaptea de Dragobete, dacă își pun sub pernă busuioc sfințit.
În vechime, pe 24 februarie, fetele adunau flori pe care le foloseau pentru descântecele de dragoste. Viorelele şi tămâioarele erau păstrate până la Sânziene, pe 24 iunie, când erau aruncate pe o apă curgătoare. Exista credinţa că cele care nu făceau acest lucru rămâneau nelogodite. Dragobetele trebuia ţinut cu orice preţ: se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma.
Un alt obicei spune că pentru a avea noroc în tot anul, e obligatoriu ca în această zi băieții să nu supere fetele şi să nu se certe cu ele sub nicio formă. Se mai spune că, pentru noroc în casă, primele flori de primăvară culese trebuiesc așezate la icoană.
Dacă în ziua de Dragobete cineva aude o pupăză, atunci va fi harnic pe tot parcursul anului. Dacă plouă de Dragobete, înseamnă ca va urma o primăvară frumoasă. Ca sa nu-ți meargă prost tot anul, nu trebuie sub nicio formă să te cerți cu cineva în ziua de Dragobete.
La cumpăna dintre anotimpuri, atunci când pământul începe să se încălzească, dar încă mai sunt petice de zăpadă, când ziua devine mai lungă și frigul mai domol, românii sărbătoresc iubirea. Așa au ales ei să întâmpine primăvara – cu iubire. Iar aceasta e povestea Dragobetelui. (Twinkl.ro)
(T.L.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com