În fiecare an, la 3 decembrie pe stil vechi (21 noiembrie – pe stil nou), creștinii ortodocși prăznuiesc Intrarea Maicii Domnului în Biserică, sărbătoare cunoscută în popor sub numele de Ovidenia. Praznicul amintește de momentul în care, potrivit tradiției, Sfinții Ioachim și Ana au adus-o pe fiica lor Maria, în vârstă de trei ani, la templul din Ierusalim. Ea a rămas acolo până la 15 ani, fiind hărăzită Domnului de către părinții ei. Credința ortodoxă spune că Sfânta Ana nu putea avea copii, iar împreună cu soțul ei, Ioachim, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu. Cei doi au făgăduit că, dacă vor primi un copil, îl vor dărui îndată lui Dumnezeu. După nașterea Fecioarei Maria, ei și-au împlinit promisiunea: la trei ani, au parcurs timp de trei zile drumul de la Nazaret la Ierusalim și au încredințat-o templului, ca semn al ascultării și al dedicării totale față de Dumnezeu. Intrarea Mariei în templu este, astfel, un simbol al curăției, al dăruirii și al pregătirii pentru misiunea ei de Maică a Mântuitorului.
Deși nu a fost instituită oficial de la început, sărbătoarea exista în practica Bisericii înainte de secolul al VI-lea. O mențiune timpurie apare încă din secolul al IV-lea, la Sfântul Grigorie de Nyssa. Tradiția amintește și construirea unei biserici de către împărăteasa Elena în cinstea acestui eveniment, iar Sfântul Andrei Criteanul (secolul al VII-lea) vorbește despre sărbătoarea ținută la Ierusalim.
În secolul al VIII-lea, patriarhii Gherman și Tarasie au rostit predici în cinstea praznicului. Se pare că la 21 noiembrie 543 a fost sfințită o biserică având acest hram, construită de împăratul Iustinian cel Mare lângă zidul ruinat al Templului. În Apus, sărbătoarea a fost adoptată mai târziu, de papa Grigorie al XI-lea, care a celebrat-o pentru prima dată la Avignon, în 1374, răspândindu-se apoi în secolele XV–XVI, în timpul papilor Sixt al IV-lea și Sixt al V-lea.
În folclorul românesc, Ovidenia este învăluită de credințe legate de cerurile deschise și lumină. Tradiția spune că în această zi „se deschid cerurile”, iar oamenii pot înțelege graiul animalelor. Sărbătoarea este asociată și cu metafora Luminii: în casele credincioșilor, se obișnuiește ca lumina candelei și focul din sobă sau șemineu să ardă toată noaptea, ca semn de veghe și protecție.
Intrarea Maicii Domnului în Biserică rămâne un praznic al începutului curat, al dedicării față de Dumnezeu și al luminii care se aprinde în inimă înaintea marii bucurii a Crăciunului. Dincolo de obiceiurile populare, esența zilei este rugăciunea, participarea la slujbă și dorința de a trăi cu mai multă pace, credință și bunătate.
(T.L.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com