„La Fântâna Albă plânge glia noastră”
Nu toţi participanţii la „Răscoala din 1 aprilie 1941” au ajuns până în Poiana Varniţei. În raportul adresat lui Stalin de către Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, se menţiona: „În jurul orei 19 a zilei de 1 aprilie o mulţime de 500-600 de oameni au încercat în raionul Hliboca să treacă în România”. Nu cred că conducătorul Ucrainei Sovietice ar fi îndrăznit să-i trimită dictatorului din Kremlin informaţii false. Drept argument în această privinţă serveşte şi cartea regretatului Vasile Ilica „Fântâna Albă – o mărturie de sânge”, apărută în 1999, în Oradea, la Editura Imprimeriei de Vest. În materialul „Post-scriptum”, inclus în menţionata lucrare, unul dintre principalii cercetători ai masacrului de la Fântâna Albă, scrie: „Înainte de a încheia consideraţiile din acest post-scriptum, m-aş opri asupra unei enigme ce la terminarea investigaţiilor mele, legate de tragicele întâmplări ce au avut loc la Fântâna Albă, a rămas tot în acel stadiu de enigmă. În concret doresc să mă refer la concluziile din dosarul penal nr. 12969/1941 în care între cei 22 de inculpaţi figurează pe primul Grijincu Vasile a lui Ioan din Pătrăuţii de Sus căruia i se hotărăşte pedeapsa cea mai grea, adică condamnarea la moarte. Din cercetările preliminare făcute de către organele grănicereşti rezultă că acest om a fost foarte puţin implicat în ceea ce s-a întâmplat la 1 aprilie 1941 în sensul că el nu s-a afirmat cu nimica în organizarea acţiunii respective şi că nici nu a mai mers spre Fântâna Albă; desprinzându-se de coloana demonstranţilor la Suceveni, de unde împreună cu vărul său Grijincu Ilie au luat-o spre casă.
Pe drumul de întoarcere au fost opriţi de o patrulă de grăniceri călări care văzându-i îmbrăcaţi în haine naţionale ţărănrşti, înainte de orice întrebare i-au culcat la pământ şi i-au aplicat o bătaie straşnică cu harapnicele ce le aveai în dotare.
Din acest comportament excesiv de abuziv suntem îndreptăţiţi să facem constatarea că organele însărcinate cu ordinea şi paza în teritoriu erau instruite în mod specil într-un spirit de ură şi dispreţ faţă de locuitorii autohtoni şi în special cei români pe care îi calificau cu epitetele de „bandiţi” şi „duşmani periculoşi ai poporului sovietic”.
Abia după ce le-au aplicat o serie de lovituri cu harapnicele urmate de izbituri cu cizmele în diferite părţi ale corpului, cei doi au fost ridicaţi în picioare şi întrebaţi cine sunt, unde se duc, de unde vin, dacă au acte asupra lor.
La percheziţia corporală asupra lui Grijincu Vasile s-a găsit acea cerere de plecare în România, motiv pentru care a fost arestat şi condus pentru cercetări la Comandamentul grănicerilor ce se găsea în Hliboca. Grijincu Ilie asuora căruia nu s-a găsit nimica compromiţător, a fost lăsat să-şi continuie drumul spre casă”.
Jurnalista Mariana Gurza, în materialul „Moartea unui mare Român”, apărut în 2015, menţiona: „Vasile Ilica – de origine Bucovinean, Veteran de război şi membru al Soc. „M. Eminescu” din Cernăuţi, ce după 1990, când a ieşit la pensie, şi-a dedicat toată activitatea culegerii de date şi informaţii cu privire la momentele dramatice cu care s-a confruntat populaţia din nordul Bucovinei în primul an de ocupaţie sovietică (1940 – 1941)”.
Reiese că în numărul celor 260 de martiri, arestaţi de către autorităţile staliniste în ziua de 1 aprilie 1941 şi întemniţaţi în beciurile Secţiei Raionale Hliboca a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, au intrat şi băştinaşi din ţinut, reţinuţi de iscoadele sovietice în timpul raziilor reprsive, efectuate în localităţile bucovinene. Totodată, apare şi versiunea că la „Răscoala din 1 aprilie 1941” au participat şi locuitori din ţinutul mioritic, care nu aveau cereri de plecare în Patria istorică. Această grandioasă manifestare antisovietică a spulberat pentru totdeauna mitul despre „viaţa nouă, fericită”, instaurată pe meleagurile voievodale de „eliberatorii „ de la Răsărit. N-au avut dreptate acei, care scriau referitor la ziua de 28 iunie: „Eşti visul spre mai bine/ al părinţilor noştri/ şi eşti/ început de legendă,/ de cântec,/ de viaţă trăită,/ frumos,/ ca-n poveşti”. În acea zi memorabilă, trecută în eternitate, de început de Prier, băştinaşii plaiurilor străbune au demonstrat că Libertatea a trăit şi va trăi întotdeauna, ca un foc aprins, în sufletele lor, pline de dragoste şi stimă pentru fiecare om.
În 1991 a fost constituită Societatea „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi – victime ale persecuţiilor staliniste. Jurnalistul Vasile Carlaşciuc menţionează: „Faptele acesteia sunt bine cunoscute. În satele din regiune au fost ridicate monumente sau cruci în cinstea jertfelor nevinovate ale represaliilor, astfel aducându-le măcar numele acasă, incrustate pe placă de granit, în fiecare an sunt organizate manifestări de doliu la Fântâna Albă”. Într-adevăr, timp de două decenii (1991-2010), Societatea „Golgota”, împreună cu celelalte societăţi româneşti din ţinut, susţinută de către Societatea ucraineană a foştilor deţinuţi politici şi de către societăţile culturale ale celorlalte naţionalităţi, existente în regiunea Cernăuţi, cu ajutorul Administraţiei Regionale de Stat şi Administraţiei Raionale Hliboca, cu sprijinul Consulatului General al României la Cernăuţi, a organizat acţiuni de comemorare a martirilor căzuţi în Poiana Varniţei, în acea zi sângerândă de marţi, din a 5-ea săptămână a Postului Mare. La aceste acţiuni de doliu au participat, în fiecre an, reprezentanţi ai tuturor etniilor din ţinutul mioritic. Se rosteau cuvinte pline de durere în mai multe limbi şi fiecare participant aprindea câte o lumânare pentru odihna veşnică a martirilor, care dorm la poalele codrului secular, fiindcă „românii din mai multe sate din Valea Siretului, paşnici din fire, pornind cu icoanele împotriva focului de mitralieră, tras de grănicerii sovietici, au repetat, într-un fel, soarta ciobanului din nemuritoarea baladă populară „Mioriţa”.
În 2011, Societatea „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi – victime ale persecuţiilor staliniste a fost divizată în două societăţi. A apărut Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina şi Societatea „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi. Au fost aleşi doi stimaţi preşedinţi, dar care, din păcate, nu întotdeauna puteau găsi limbă comună între ei. De organizarea acţiunilor de doliu de la Fântâna Albă au început să se ocupe alte formaţiuni obşteşti din regiune.
În fiecare an când începe luna liliacului şi în pitoreasca Vale a Siretului înfloresc ghioceii, încălziţi de lumina blândă a soarelui de primăvară, la Varniţa se adună Neamul ca să-şi comemoreze Martirii. În acea zi, La Stupca, plânge vioara lui Ciprian, spărgând cupola Universului. Ea plânge, fiindcă a plâns glia noastră străbună, timp de cinci decenii de „eliberatorii” sovietici chinuită. Ea plânge, fiindcă au plâns codrii seculari ai Bucovinei, sfârtecaţi de securea durerii. Ea plânge, fiindcă plâng inimile mamelor după feciorii şi fiicele care nu s-au întors acasă, coborând în lacrima destinului. Ea plânge, fiindcă nu poate să tacă. Ion Cojocaru, în frumoasa sa poezie „Lacrima lor…”, scrie cu durere: „La Fântâna Albă/ Morţii plâng mereu,/ Lacrima lor sapă/ Pân-la Dumnezeu”, rugându-se să fie înmormântaţi creştineşte. Mai bine de opt decenii dorm în gropi comune, aruncaţi de păgânii stalinişti în acei istorică zi de început de Prier. Cred că a sosit timpul ca în Poiana Varniţei să fie creat Cimitirul Martirilor şi pe fiecare Cruce Funerară să apară numele fiilor şi fiicelor Neamului străbun.
„În morminte sfinte, seceraţi de gloanţe,/ Dorm Martirii Ţării şi ai Neamului”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de cercetări istorice și culturale Cernăuți
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com