Primisem invitația de a vizita muzeul lui Ionică Semeniuc (căci despre el este vorba), cu vreo doi ani în urmă. Mi-a mai amintit de câteva ori, atunci când ne întâlnim la evenimentele noastre tradiționale de la Cernăuți. Iar zilele trecute, mă trezesc cu un telefon de la domnia sa:
-Doamnă Eleonora, vi se termină degrabă concediul, iar la mine la muzeu așa și n-ați venit. Slavă Domnului, mă întorsesem deja din vacanța frumoasă pe care, în ciuda tuturor greutăților și necazurilor, a fost totuși deosebită. Gata, zic, las totul deoparte și merg. Promisesem încă mai demult. I-am dat un telefon peste câteva zile de la mesajul domniei sale. A doua zi din zori, am pornit spre satul său de baștină, Hrușăuții Volocii. O zi fierbinte din acest Gustar canicular.
Satul, pe care nu-l vizitasem până atunci, fusesem cu mulți ani în urmă doar la Voloca, m-a întâmpinat cu colinele sale verzi și cu liniște. După ce am încurcat nițel drumul, un consătean de-al domnului Ionică, auzind că vin să-i vizitez muzeul, s-a oferit să mă ducă cu mașina proprie chiar la proprietarul acestui vechi lăcaș de istorie.
Domnul Ionică Semeniuc, drept și semeț, cu un baston în mână, la cei peste 91 de ani pe care îi are, ne-a întâmpinat pe un deal, vizavi de casa sa. Am mulțumit acelui om binevoitor, am coborât, iar domnul Ionică, mi-a spus de la bun început, repetând apoi pe parcursul zilei de mai multe ori, că i-am făcut o mare bucurie că am venit. Ne cunoaștem cu domnia sa de vreo 35 de ani, de la începuturile renașterii noastre spirituale, de la primele Adunări Naționale, Conferințe, de la Sărbătorile Limbi române, Florile Dalbe, Eminesciana, dar și de la parastasul de la Fântâna Albă, de unde nu lipsește nici de cum.
Primul popas l-am făcut chiar pe dealul din apropierea casei-muzeu, la capeluța „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, unde domnia sa mi-a povestit istoria acestui mic lăcaș de cult. Aici trebuia să fie biserica. Temelia a fost turnată încă în anul 1939. Dar au venit schimbările, războiul, și n-a mai fost construită aici. Se ridică biserica în centrul satului. Mi-a spus că merge adeseori la bserică, așa cum îi stă bine unui adevărat creștin. Peste ani un consătean a zidit pe acest loc această capeluță. Aprindem câteva lumânări pentru sănătate, dar și pentru cei care nu mai sunt cu noi, spunem o rugăciune și coborâm încet spre casa pe care vroiam să o văd de ani de zile. Chiar de departe zăresc curtea, dar și casa pe veranda, sau cum i se mai spunea pe timpuri „gang” deși este un cuvânt împrumutat se pare dintr-o altă limbă, unde sunt câteva covoare naționale vechi. Deja istoria și excursia au început.
Ograda cu iarbă verde, cu câteva găini și un cocoș pintenat și mândru. Aici toate și toți au moștenit amabilitatea stăpânului. Zăresc și un hulub printre găini, ca să aflu că stăpânul casei l-a salvat din ghearele uliului, iar acum s-a împrietenit cu orătăniile din curte. Nu poate zbura, dar și așa se simte bine.
-Sunteți un om bun, ați făcut o faptă bună, îi spun cu blândețe stăpânului. Între timp îmi fug ochii roată: ba la ulcioarele de pe gard, ba la uneltele de muncă atârnate pe pereții bucătărioarei de vară, ba la exponatele din curte și din gang. Or, ele sunt multe, vechi și originale. Căruța de lemn din curte cu doi copilași îmbrăcați național, adică două păpuși frumoase așa, cum pe timpuri, cu sute de ani în urmă, îi luau părinții la muncile câmpului. Descopăr râșniță de lemn și piatră, fier de călcat de odinioară, butelii pentru vin și brânză, covățele, lopățele. Întru-n capăt al verandei, un alt băiețel drăgălaș stă la sucală, un element al stativelor de țesut. Dar câte și mai câte văd aici. Iar stăpânul casei între timp îmi tot povestește despre fiecare obiect. Intrăm în șopronul din partea de apus al casei sale vechi, dar atât de bine păstrată. Mă întâmpină în partea stângă a încăperii un soldat echipat exact în hainele soldățești în care a făcut armata domnul Ionică. Apoi alte 2 manechine, îmbrăcate în haine naționale.
-Aceștia sunt Vasilică și Mărioara, îmi spune cu o notă șăgalnică, domnia sa. O descopăr și pe o altă româncuță de pe timpuri, țesând la stative. Văd lada de zestre, fotografii, cufere, cănițe, ulciorașe, felinare, lămpi de gaz, rame… toate vechi și atât de frumoase. Îmi arată domnul Ionică și Căprița cu care umbla cândva pe timpuri la sărbătorile de iarnă. Frumos ornamentată.
-Am două căprițe, îmi spune vesel. Una e aici, iar alta în grajd. Nu zăbavă cea din grajd behăi încetișor, ca să mă convingă cu adevărat că există. La lada cu zestre ne vom întoarce mai târziu pentru a-i scoate cămășile rămase de la buna sa mamă, dar și brâiele, catrințele, prosoapele, să le pun puțin la uscat pe gangul casei. Continuăm excursia deja în casa veche și frumoasă a acestui vrednic om, care cu fiece pas mă miră cu entuziasmul, energia și cunoștințele sale vaste. Cred că deja nu mai e cazul să vă reamintesc că peste câteva luni, va împlini vârsta de 92 de ani.
Casa mare, sau camera pentru oaspeți mă întâmpină cu icoane, tablouri, mobilier, scorțuri, lăicere, haine naționale, cărți, unele de o vârstă cu păstrătorul lor, altele cu mult mai mari. Îmi arată două cămăși cusute pe pânză, una rămasă de la mama, alta de la bunica. O familie de țărani: mama, tata și fiica stau de veghe lângă dulapul cu oglindă.
-E puțin tristă fetița. Nu are pieptăraș, continuă domnul Ionică. Până mă uit să văd o carte de religie de vreo 400 de ani, dăruită de un călugăr de mănăstirea Putna, domnia sa dispare pentru un moment, revenind deja în hainele sale tradiționale. Dovedisem să-i spun că e timpul să-i fac și niște poze. Deși copleșită de cele văzute, dar și de relatările sale laconice, uitasem pentru moment de toate pe lume. M-am cufundat în istorie, tradiții, cultură, autenticitate, într-o lume, unde zgomotul și iureșul problemelor cotidiene nu mai contau deja. Îl fotografiez în grabă, parcă, dorind să admir cele afișate aici. Mai descopăr o sabie pe perete, sub icoana Sfântului Ștefan cel Mare. Observ peste tot lente, brâie, stegulețe tricolore, cât și portrete, fotografii, afișe cu Ștefan cel Mare, Mihai Eminescu, dar și Sofia Vicoveanca, (care se pare i-a promis nonagenarului nostru că îi va vizita muzeul), Fuego, Ilie Caraș, Grigore Gherman, Sofia Rotaru. Printre cărți și reviste, printre fotografi și amintiri observ și diplome de merit oferite de Societatea pentru Cultura și Literatura română din Bucovina „ Mihai Eminescu”, ale Consulatului General al României la Cernăuți, ale altor organizații și asociații. Îmi arată și Diploma și insigna de Cetățean de Onoare al comunei Voloca. Descopăr în camera mică mai multe cărți, printre care și ale mele, dar și ale altor autori. Iar peste tot fel de fel de mărunțișuri: toate foarte vechi și unele având forme și stil din vremuri de mult apuse. Tot în camera mică ascult și privesc cum domnul Ionică Semeniuc învârte un aparat vechi de unde răsună o melodie, un cântec deja, la fel de vechi. E un picap de pe timpuri, când nu exista curent electric.
-Trebuie să scrieți și dumneavoastră ceva aici, îmi spune deschzând Cartea de vizită a muzeului.
-Aveți și așa ceva?, îl întreb, în timp ce mă așez și scriu, ceva parcă prea simplu, că nici cuvinte nu mai am să-mi exprim admirația pentru acest om, coborât din semeția dacă, venit dintr-o altă epocă parcă.
Ieșim din nou în curte, iar gazda primitoare mă invită să intru în mica bucătărie de vară, veche și ea, din scânduri obișnuite, dar având specificul unei ere demult apuse. Până a intra domnul Ionică îmi spune că are acolo un om bolnav și mă îndeamnă să nu-mi fie frică, când o să-l văd. Stă cu mască, căci s-a îmbolnăvit de covid. Obișnuită deja cu glumele lui, intru și văd și aici un manechin, în haine naționale, dar cu ochelari și mască, mă abuzez puțin. Mai descopăr un aparat de radio vechi, o putinică pentru vin, alte lucruri vechi. Între timp, gazda scoate din frigider ceva bucate tradiționale, să mă servească. Am protestat, căci uitasem de mâncare, impresionată de cele văzute și auzite. Nici vorbă de așa ceva. Servesc brânză de oi, dar și pârjoale, ouă, legume proaspete. Totul natural, chiar și puțin vin, tot natural. Deși e cam cald afară pentru asemenea băuturi, merge mai bine apa rece, dar și merele ce cad aidoma frunzelor dintru-n măr aflat aproape de poarta casei. Îmi arată și iazul, pomătul ce l-a sădit cu mulți ani în urmă. Strângem cămășile, care între timp s-au aerisit. Îmi dăriue una veche, frumoasă, cusută cu ozor din mătase și găurele. Îi mulțumesc frumos. Încuie ușile și pornim deja spre o altă locație. Mă uit încă odată la curte, casă, garduri, fântână, bucătărie, sarai. Ce frumos și natural, simplu și măreț mi se pare totul. Nu sunt deloc contra modernismului, cu case mari, aparatură modernă, Internet, telefoane de performanță, dar totuși în lucrurile vechi, chiar foarte vechi se ascunde istoria neamului, tradițiile și obiceiurile, datinile și credința, portul și graiul…valorile unui neam vrednic și bun.
Văd că domnul Ionică ia lumânări, tămâie, chibrit și plecăm la cimitirul din satul vecin Voloca. Deja mai la vale de gospodăria sa ne așteaptă cu mașina una dintre nepoatele sale, Domnica. Știam dinainte, îmi spusese cândva că atunci când vin la el în ospeție vom merge la cimitirul din Voloca, la mormântul îndrumătorului meu de la primul ziar românesc „Zorile Bucovinei”, regretatul ziarist și poet Vasile Hlopin, având mai târziu și pseudonimul — Vasile Izvoran-Cernăuțeanu. La vreo doi ani de la trecerea sa în nemurire i-am scos cartea cu proză și versuri „Toamna crizantemelor albe”. Îmi povestea domnul Ionică că atunci când era în viață, acest talentat om și ziarist nu odată îl vizita. Îl îndemna să păstreze și să promoveze aceste comori ale neamului, adunate cu atâta grijă și dragoste. De aproape 18 ani nu mai este printre noi Vasile Hlopin, dar amintirea i se păstrează, ca și mormântul din satul său de baștină, de care îngrijesc rudele. Punem lumânări, rostim un „Tatăl nostru”, puțini triști, dar mulțumiți că l-am vizitat totuși, ne îndreptăm spre ieșire.
-Mergem acum pe la muzeul satului, unde tot eu am donat exponatele, îmi spune cu mândrie domnul Semeniuc. Deși încă nu e finalizat totalmente, totuși prin ferestre, dar și afară, împrejurul casei, văd iarăși obiecte vechi din lemn, piatră, fier, alte materiale.
-Ați donat și aici, atâtea obiecte, de unde le-ați găsit pe toate?, întreb mirată.
-Aș vrea să rămână ceva în urma mea, îmi spune, cu pasiune și admirație pentru această muncă nobilă ce o face domnul Ionică Semeniuc. Abia aici ne facem și poze împreună. Acasă nu prea am făcut, căci nu avea cine să ne fotografieze.
Viața nu i-a fost deloc ușoară. A gustat și din amarul deportărilor comuniste în frageda tinerețe. A muncit mult. A pierdut cele două soții, este văduv acum de câțiva ani. Are patru copii, mai mulți nepoți. Majoritatea acum sunt plecați, căci așa sunt timpurile, dar totuși domnia sa speră că careva dintre dânșii va continua ceea ce cu atâta grijă, trudă, efort a clădit pe parcursul vieții sale: un muzeu ce merită cunoscut de toți, păstrat și transmis generațiilor viitoare. Mi-a mai spus că mulți oameni cunoscuți din România, dar și de aici: ziariști, scriitori, oameni de cultură, artiști, istorici, au trecut pragul acestui muzeu.
-Iar astăzi ați venit dumneavoastră la mine. Mă bucur mult. Mai poftim. Cu aceste cuvinte, dar și cu sincere cuvinte de recunoștință din partea mea, ne despărțim la drumul central ce duce spre Hliboca. Ne înțelegem să ne revedem la tradiționala sărbătoare a limbii materne. Sunt sigură că nu va lipsi, chiar dacă anii totuși își iau ce este al lor. Mie nu-mi rămâne decât să-i doresc multă sănătate, și ce mai are de înfăptuit să înfăptuiască.
Am revent obosită de căldura acelei zile de vară, la Pătrăuții mei de Jos. Am revent cu impresii și amintiri ce le voi păstra în suflet. Asemenea oameni ca domnul Ionică Semeniuc din Hrușăuții Volocii sunt o legendă vie a mult pătimitului nostru neam. Prin faptele lor demne de toată lauda și recunoștința noastră, ei păstrează vie istoria, credința, cultura, valorile spirituale ale unui neam mândru și demn. Să-i dea domnul sănătate și ani 100 și mai bine pe acest Pământ.
Eleonora SCHIPOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com