La 1 aprilie se împlinesc 85 de ani de la evenimentele tragice din 1941 de la Varnița, lângă satul Fântâna Albă
Acolo locuitori ai satelor de frontieră au fost împușcați de militari sovietici. Mulți ani s-a tăcut despre aceste evenimente și abia în perioada perestroikăi și odată cu proclamarea Ucrainei ca stat independent, unele fapte au devenit cunoscute publicului larg. În ultimele decenii, în fiecare an, la locul tragediei sunt organizate parastase-recviem cu participarea publicului și a oficialităților.
Totuși, trebuie menționat că această temă nu este nici astăzi bine cercetată. După cum se știe, ca urmare a exacerbării situației politice din Europa la sfârșitul anilor ’30 și a cunoscutelor acorduri sovieto-germane din august 1939 privind împărțirea sferelor de interese în Europa de Est, în iunie 1940, conducerea sovietică, profitând de faptul că Germania purta acțiuni militare active în Europa de Vest, a decis să anexeze Basarabia și Bucovina. Aflată într-o izolare totală de politică externă, România a fost obligată să accepte condițiile de evacuare a teritoriilor Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei, stipulate de notele ultimative sovietice.
Anexarea Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei la URSS în iunie-iulie 1940 poate fi considerată o acțiune politico-diplomatică bine gândită și pregătită, a cărei realizare a avut loc datorită utilizării unităților regulate ale forțelor armate. Aceste teritorii au fost anexate la Uniunea Sovietică conform regulilor artei militare (au fost folosite toate componentele unei operațiuni militare: forța militară, presiunea militară locală, spionajul militar, serviciul de agitație și propagandă), datorită cărora URSS și-a atins obiectivul propus.
În urma evenimentelor din iunie-iulie 1940, România a pierdut, iar Uniunea Sovietică a primit un teritoriu cu o suprafață de 50.762 km² și peste 3.776.000 de cetățeni, dintre care 53,49% români, 10,34% ruși, 15,50% ucraineni-ruteni, 7,27% evrei, 4,9% bulgari, 3,31% germani etc.
La 2 august 1940, Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a adoptat legile „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești” și „Cu privire la includerea părții de nord a Bucovinei, a județelor Hotin, Akerman și Ismail în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene”, încheind astfel ultima etapă a schimbării apartenenței statale a acestor teritorii.
Oamenii care locuiau aici s-au trezit pe neașteptate într-o altă țară; au fost privați „de sus” de propria cetățenie și li s-a impus cea sovietică. Cu siguranță, nu toți au fost pregătiți să accepte acest lucru. Etnicii români, și nu numai ei, necunoscând limba și temându-se de noile rânduieli bolșevice, au încercat să se întoarcă în țara lor. (În Ucraina, după anexarea Crimeii și desprinderea unei părți din teritoriile regiunilor Donețk și Lugansk, care a provocat fluxuri întregi de persoane strămutate intern, devine mai ușor de înțeles starea în care s-au aflat oamenii după schimbarea frontierei).
Conform datelor oficiale sovietice, numai prin sectorul de frontieră păzit de Detașamentul 97 de grăniceri, din raioanele Hliboca, Herța, Putila și Storojineț, 471 de persoane au trecut ilegal frontiera. Din raioane mai îndepărtate de graniță ale regiunii Cernăuți (Vășcăuți, Zastavna, Noua Suliță și Sadagura), 628 de persoane au trecut frontiera sovieto-română. La 1 ianuarie 1941, Detașamentul 97 de grăniceri a întocmit o listă care cuprindea 1.085 de persoane care fugiseră peste graniță sau plănuiau să fugă (o altă listă din 7 decembrie 1940 număra 1.294 de persoane). Autoritățile sovietice priveau aceste treceri cu suspiciune, considerând persoanele care treceau granița drept potențiali spioni ai României în ajunul viitorului război. Conform analizelor cercetătorilor ucraineni, în primul an de după schimbarea frontierelor, aproximativ 7.000 de persoane au încercat să se repatrieze în România. Astfel de încercări au avut loc în diferite localități.
Mai exact, la 15 (conform datelor rusești – 19) noiembrie 1940, 40 de familii, totalizând 105 persoane din satul Suceveni (Șiroka Poleana), au încercat să se repatrieze. În urma ciocnirii cu grănicerii sovietici, trei persoane au fost ucise, cinci rănite, două persoane au căzut în mâinile militarilor sovietici, iar restul au reușit să ajungă în orașul Rădăuți, România. Totuși, toate rudele celor 105 persoane au fost deportate în Siberia.
În ianuarie 1941, locuitorii satelor Mahala, Ostrița și Horecea au efectuat o încercare destul de reușită de trecere a frontierei române. La 6 februarie 1941, un grup de persoane din Mahala, Cotul Ostriței, Buda, Șerăuți, Horecea Urbană și Ostrița, totalizând aproximativ 500 de oameni, au încercat să se repatrieze în România. Lângă satul Lunca (aproape de Herța), în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, au fost întâmpinați cu foc de mitralieră. Mai mult de trei sferturi dintre ei au fost uciși, inclusiv organizatorii acestei acțiuni, N. Merticar, N. Nica și N. Isac. Doar 57 de persoane au reușit să treacă frontiera în România. 44 de persoane au fost capturate de trupele sovietice. Ulterior, la 12 aprilie 1941, aceștia au fost condamnați: 12 la pedeapsa capitală, 32 la 10 ani de închisoare și 5 ani de privare de drepturi civile. Membrii familiilor lor au fost declarați „dușmani ai poporului” și deportați în Siberia.
Totuși, una dintre cele mai negre pagini din istoria Bucovinei trebuie considerată masacrul civililor în poiana Varnița, satul Fântâna Albă.
Menționăm că, în martie 1941, în satele din raioanele Hliboca și Storojineț situate de-a lungul râului Siret, reprezentanții NKVD-ului sovietic au răspândit zvonuri conform cărora, pe 1 aprilie, frontiera sovieto-română va fi deschisă și se va putea face repatrierea în România. Crezând informațiile forțelor de securitate sovietice, la 1 aprilie 1941 s-a format o coloană care, conform diverselor mărturii, număra aproximativ 3.000 de persoane: bărbați, femei, bătrâni și copii. Cu cruci, icoane și prapuri în mâini, aceștia s-au îndreptat spre comitetul executiv raional Hliboca pentru a cere permisiunea de a trece frontiera. Li s-a explicat că instituția nu are autoritatea de a elibera permise pentru trecerea în țara vecină.
După refuzul definitiv, locuitorii satelor de frontieră Pătrăuții de Sus și de Jos, Cupca, Suceveni (Șiroka Poleana), Prosica, Carapciu s-au deplasat spre noua frontieră. În poiana Varnița, lângă satul Fântâna Albă, la aproximativ 3 km de granița română, au fost întâmpinați cu foc de mitralieră de către grănicerii sovietici. Cei care fugeau erau urmăriți, bătuți și împușcați. Morții și răniții au fost transportați în gropi săpate, unde au fost îngropați – conform unor mărturii, unii fiind încă vii. Puținii supraviețuitori au fost arestați de NKVD Hliboca, dar, în cele din urmă, după torturi groaznice, unii au murit în închisori, unii au fost condamnați la diferite termene de detenție, iar alții, conform mărturiilor populației locale, au fost îngropați de vii în cimitirul evreiesc local.
Numărul exact al persoanelor ucise în timpul acestei operațiuni este imposibil de stabilit. Unele date indică faptul că nu mai mult de 44 de persoane au murit la încercarea de trecere a frontierei; alte documente, întocmite pe baza mărturiilor localnicilor, vorbesc despre un număr de victime între 200 și 2.000, care au fost împușcate, tăiate cu săbiile sau chiar aruncate de vii în gropi comune. Profesorul român Aurelian Căruntu scrie: „în ceea ce privește numărul morților, sursele documentare ale KGB vorbesc doar despre 20 de morți, ceea ce este departe de realitate”, adăugând că numărul deceselor a fost exagerat până la 7 sau chiar 15 mii. Totuși, istoricul este gata să „subscrie” cifrelor unui document al Serviciilor Speciale găsit de el în Arhivele Naționale din București, „unde se menționează 200 de morți și 500 de răniți. La aceștia trebuie adăugate sutele de persoane care au fost condamnate și deportate în urma acestor evenimente”. Majoritatea celor uciși au fost etnici români, însă printre ei se aflau și destul de mulți ucraineni.
Trebuie spus că represiunile politice în teritoriile Basarabiei și părții de nord a Bucovinei au căpătat proporții gigantice în etapa inițială a celui de-al Doilea Război Mondial. Istoricii citează cifre între 67 și 89,5 mii de persoane. Doar între 10 și 13 iunie 1941, în partea de nord a Bucovinei, 924 de persoane au fost internate în lagăre de concentrare din Republica Autonomă Komi, iar aproximativ 5.000 de membri ai familiilor lor au fost deportați în Siberia și Kazahstan.
Până în prezent, nu avem date exacte nici despre împușcarea civililor la încercările de repatriere în România, nici despre numărul membrilor de familie deportați. Atitudinea istoricilor și politicienilor din diferite țări este diversă. Acum zece ani, la comemorarea a 75 de ani de la tragedie, europarlamentari din România au organizat la Bruxelles, în Parlamentul European, o expoziție foto intitulată „Masacrul de la Fântâna Albă. 75 de ani – o pagină ascunsă a istoriei”. Organizatorii expoziției au numit tragedia de la Fântâna Albă „Katyn-ul României”.
Poziția istoricilor ucraineni este apropiată, aceștia punând totuși accentul nu pe compoziția etnică a victimelor, ci pe impunitatea acțiunilor regimului totalitar împotriva propriei populații (deși există unele încercări de a transfera responsabilitatea asupra serviciilor speciale românești din acea perioadă). Se organizează mese rotunde cu participarea oamenilor de știință atât din Ucraina, cât și din România.
Istoricii moscoviți, însă, diminuează prin toate mijloacele amploarea acestei crime a NKVD-ului URSS, numind evenimentul în mod neutru: „Incidentul de la Fântâna Albă”.
În opinia noastră, atât Ucraina, cât și România, ghidându-se după principiul priorității valorilor general-umane, al dreptului și al moralei, ar trebui să dea dovadă de voință politică prin crearea unei comisii comune cu participarea oamenilor de știință și a experților pentru un studiu multilateral al acestor evenimente. Activitatea comisiei va oferi posibilitatea nu doar de a afla, în sfârșit, adevărul despre aceste evenimente, ci va aduce și o contribuție puternică la consolidarea respectului și a încrederii între cei doi vecini europeni.
Serghei HACMAN,
istoric
(Articolul a fost postat pe contul de Facebook al autorului)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com