La 25 martie anul 101 împăratul Traian părăsește Roma, îndreptându-se spre Moesia Superioară, pentru a începe luptele cu dacii, conduşi de regele Decebal. Începe Primul război daco roman (101-102). Împăratul a traversat Dunărea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) şi Dierna (Orsova), pătrunzând prin Banat în Dacia. La Tapae, în vara anului 101, regele dac Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Crâncena şi îndelungata bătălie se încheie cu victoria romană. Spre sfârşitul anului 101 importante forţe dace, aliate cu sarmaţi şi bastarni, traversează Dunărea şi pătrund în Moesia, obligându-l pe împăratul Traian să se deplaseze spre noul teatru de război deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian să nu poată exploata succesul de la Tapae. În toamna anului 102, îndârjita rezistenţă a lui Decebal îl obligă pe Traian să încheie pacea cu regele dac, pace înţeleasă însa de ambele tabere doar ca un simplu armistiţiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalţă între Dobreta şi Pontes, în anii 103-105, un durabil pod peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105, iniţiind cel de-al doilea Război dacic.
La 25 martie 1455 a început a treia domnie a voievodului Petru al III-lea Aron în Moldova, fiul natural al lui Alexandru cel Bun, cu cea de-a patra sotie, Marina. Petru Aron a fost domn al Moldovei de trei ori, între 17 octombrie 1451–24 februarie 1452; 25 august 1454–8 februarie 1455 și 25 martie 1455–12 aprilie 1457. Ca pretendent la domnie, Petru Aron a dus mai întâi lupte cu Bogdan al II-lea, pe care l-a ucis prin vicleșug la Reuseni în octombrie 1451, iar mai apoi cu Alexandru al II-lea (Alexăndrel), pe care l-a învins la Movile (Moghilău, regiunea Vinița, azi Ucraina), în martie 1455 și l-a silit să se retragă la Cetatea Albă, unde și-a pierdut viața. În octombrie 1455, Petru Aron a trimis regelui Poloniei obișnuitul omagiu de fidelitate, înnoit în iunie 1456, când a reconfirmat privilegiul comercial dat în 1408 de tatăl său, Alexandru cel Bun, pentru negustorii polonezi. În 1456, s-a învoit să plătească turcilor un tribut de 2.000 de galbeni, pentru a înlătura pericolul care îl amenința din această parte. A fost răsturnat de la putere de Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, care l-a învins în două lupte în aprilie 1457. După lupta de la Baia din 1467, când Ștefan cel Mare l-a învins pe Matia Corvin, Petru Aron a fost prins de Ștefan cel Mare și ucis (probabil în 1469).
La 25 martie 1643 Mitropolitul Moldovei Varlaam şi-a tipărit, la Iaşi, lucrarea „Cartea românească de învăţătură”. Cartea începe cu un „Cuvânt“ adresat de Vasile Lupu „la toată semenția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă“, arătând că oferă „acest dar limbii românești, carte pre limba românească, întăiu de laudă lui Dumnezeu, după aceia, de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici“. Urma apoi un „Cuvânt către cetitoriu“ al mitropolitului. Din aceste două prefețe se desprinde ideea unității de neam și de limbă a românilor din Moldova, Muntenia și Transilvania. Mitropolitul moldovean și-a cules materialul „din multe scripturi din limba slavoniască“, arătând în prefață că este „adunată din toți tălcovnicii Sfintei Evanghelii, dascălii Bisericii noastre“. Varlaam are meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii, care circulau în țările românești în manuscris, traduse din grecește sau din slavonește, le-a revizuit și le-a dat ca „dar“ întregului popor român.
„Cazania” a adus un aport prețios la formarea limbii noastre literare, fiind scrisă într-un stil viu și plin de culoare, cu fraze bogate în comparații pitorești și expresii plastice. Prin conținutul ei, dar și prin frumusețea graiului, „Cartea românească de învățătură” a lui Varlaam a cunoscut o răspândire mult mai largă decât orice altă carte românească veche, ajungând nu numai în mâna episcopilor și a preoților, ci chiar a credincioșilor de la sate.
La 25 martie 1942 s-a născut una dintre cele mai apreciate poete din literatura română contemporană, Ana Blandiana. Ana Blandiana (Otilia Valeria Rusan, născută Coman) este autoarea a circa 30 de cărți, operele ei fiind traduse în 26 de limbi ale lumii. În 1990 ea a reînființat Centrul PEN din România, pe care l-a condus timp de paisprezece ani. În 1995 a înființat Academia Civică, iar din 2016 este membru corespondent al Academiei Române.
Otilia Coman s-a născut la Timișoara și este fiica preotului ortodox Gheorghe Coman. Tatăl ei a fost arestat de regimul comunist, fiind considerat „dușman al poporului”. Ca fiică a unui deținut politic, Otilia a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj. Pentru a ocoli persecuțiile regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei – Blandiana, județul Alba. După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în revista „Tribuna” din Cluj. Înainte de a deveni poetă, ea a lucrat pe un șantier de construcții, deoarece a fost persecutată de regimul comunist din cauza tatălui. Cenzura nu a admis faptul că ea a publicat o carte de poezii despre motanul Arpagic, interpretat de cititori drept o aluzie la Nicolae Ceaușescu. Poeziile ei interzise au fost difuzate în mii de exemplare, scrise de mână de către cititori și au fost traduse în numeroase limbi, ca dovadă a cenzurii din România.
Mai târziu scrierile Anei Blandiana au fot menționate cu Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Premiul pentru poezie al Academiei Române (1970), Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București (1982), Premiul Național de Poezie (1997), Premiul „Opera Omnia” (2001). Ana Blandiana este și deținătoare a câtorva premii internaționale: Premiul Internațional „Gottfried von Herder” (Viena, 1982), Premiul Internațional „Vilenica” (2002), Premiul „Poetul European al Libertății” (2016).
De-a lungul anilor, poeta a întreprins — ca invitată a unor universități, academii, organizații culturale — mai multe călătorii de documentare și studiu în diverse țări europene și a participat la congrese și festivaluri de poezie. I-au apărut grupaje de poeme în reviste și antologii din Anglia, SUA, Italia, Spania, Franța, Belgia, Germania, Austria, Olanda, Finlanda, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Brazilia, Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China, Japonia, Israel, Albania.
În anul 1996 Ana Blandiana a fost și oaspetele Universității Naționale „Iu. Fedkovyci” din Cernăuți. Distinsa poetă s-a întâlnit cu titularii și studenții Catedrei de Filologie Română și Clasică, ba chiar a finanțat editarea culegerii de versuri „Mănăstire de cuvinte”, unde și-au văzut tipărite primele poezii membrii Cenaclului literar „Mircea Streinul” de la Universitatea cernăuțeană.
La 25 martie 1993, la Chişinău a trecut în neființă poetul Bogdan Istru. Bogdan Istru
(pseudonimul lui Ion Bădărău) s-a născut la 13 aprilie 1914 în satul Pistruieni, Orhei, în familia țăranului Spiridon Bădărău. După absolvirea Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași în anul 1931, a activat ca învăţător. Face studii şi la Universitatea din Bucureşti, dar va absolvi, în 1957, Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. Deţine mai multe posturi: şef al Direcţiei Artelor de pe lângă Sovietul Miniştrilor al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (1947-1949), secretar responsabil (1946-1947) şi vicepreşedinte (1957-1965) al Comitetului de conducere a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, redactor-şef al revistei „Nistru» (1961-1964).
Între anii 1932-1934 publică în „Cuvînt moldovenesc», „Viaţa Basarabiei», „Pagini basarabene», „Şcoala basarabeană», „Itinerar», „Jurnalul literar», „Convorbiri literare» cântece populare, snoave, ghicitori. În 1937 editează placheta „Blestem», iar în 1938 „Moartea vulturului», marcate de marii poeți francezi (Baudelaire, Verlaine, Beranger), de care s-a simţit întotdeauna foarte apropiat. În anii 1940-1941 lucrează la piesa „Smaranda Hâncului», în care abordează probleme din trecutul istoric. În timpul războiului se află la Moscova în calitate de corespondent militar la „Moldova socialistă». În perioada postbelică semnează volumele: „Glasul Patriei» (1946), „În avangardă» (1952), „Aleea Păcii» (1953), „Din mal în mal» (1958), „Versuri alese” (1964), consacrate transformărilor socialiste. Devine un „cronicar» al evenimentelor din trecut şi prezent, cultivând o poezie axată pe elemental social. Poezia postbelică este adunată în Scrieri (vol.I -III, 1971) şi în culegerea „Pasărea albastră» (1991). A tradus din opera lui A. Puşkin, M. Lermontov, Lev Tolstoi, N. Nekrasov etc. Deşi a plătit tribut ideologiei sovietice, Bogdan Istru a semnat şi culegerile de versuri lirice „Pasărea albastră» şi „Vocea memoriei», în care şi-a regăsit timbrul poetic de până la 1940, când a debutat editorial cu volumele de poezie „Blestem» şi „Moartea vulturului».
Bogdan Istru a fost cel care în anii mişcării de renaştere şi eliberare naţională a semnat primul scrisoarea celor 66 de oameni de cultură, care au pledat pentru decretarea limbii de stat şi revenirea la grafia latină. De asemenea, a fost cel care a susţinut crearea Aleii Clasicilor Literaturii Române din Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt». Tot el, făcând parte dintr-o comisie, a readus după război din România la Chișinău monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com