La 31 martie 1475 Papa Sixtus al IV-lea i-a expediat domnitorului Ştefan cel Mare o scrisoare în care şi-a exprimat admiraţia faţă de lupta domnitorului „în numele creştinătăţii”. Puterile creștine ale Europei s-au bucurat aflând de victoria de la Vaslui. Papa Sixt al IV-lea scrie domnitorului: „faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numelui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat”.
La 31 martie 1685 a murit în captivitate la Lvov, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca, după ce fusese capturat pe când se întorcea cu oastea de la bătălia sub zidurile Vienei. Gheorghe Duca era un grec originar din Rumelia, venit în Moldova de mic, împreună cu părinţii săi. În timpul domniei lui Vasile Lupu a fost slujitor la curtea domnească. O căsătorie reuşită cu o fată din familia Buhuş, îi asigură ulterior dregătoria de mare vistiernic în timpul domniei lui Dabija Vodă. După moartea acestuia, Dabijoaia reuşeşte prin vechile sale cunoştinţe greceşti din Constantinopol, să obţină firmanul domniei Moldovei pentru Gheorghe Duca, ginerele ei. Turcii l-au numit, în 1681, hatman al Ucrainei, având curțile peste Nistru, la Nemirov, pe Bug, și la Țigănauca, în fața Sorocii. Începând cu această perioadă Gheorghe Duca se intitulează „domn al Ţării Moldovei şi al Ţării Ucrainei”. Stăpânirea lui Gheorghe Duca în această regiune a durat până la sfârşitul anului 1683, perioada în care aici s-au strămutat multe familii de moldoveni care au întemeiat sate şi au reconstruit oraşele distruse în timpul ostilităților ruso-turce. Înfrângerea turcilor la Viena din vara anului 1683, a avut urmări directe atât asupra stăpânirii lui Gheorghe Duca a teritoriilor dintre Nistru şi Nipru, cât şi asupra sorţii domnului. Gheorghe Duca a, ctitorit biserica Cetățuia, în a cărei plan se regăsește structura și elevația bisericii Trei Ierarhi din Iași.
În ziua de 31 martie a anului 1809 s-a născut scriitorul rus Nikolai Gogol. Nikolai Gogol (1809-1852) a fost un prozator și dramaturg rus, născut în Ucraina. Majoritatea operelor sale au fost traduse şi în limba română. Romanul „Suflete moarte“, publicat pentru prima data în anul 1842, stârneşte multă vâlvă la Moscova şi este privit ca fiind marele clasic al prozei ruseşti. Noţiunea de „roman rusesc“ nu numai că a debutat odată cu această operă neterminată a lui Nikolai Gogol, ci, practic, toate capodoperele ruseşti, care au urmat-o, îşi au rădăcinile în ea. Dostoievski a mers chiar mai departe, afirmând că „Toţi scriitori ruşi se trag din Mantaua lui Gogol“. Romanul reuşeşte să surprindă atât prin subiectul său, cât şi prin istoria sa atipică. Este alcătuit din două volume rezultate din truda de 17 ani a autorului, munca la primul volum începând în anul 1836, iar scrierea celui de-al doilea în 1840. Cu toate acestea, Gogol şi-a încredinţat flăcărilor manuscrisul celui de-al doilea volum, care după toate aparenţele fusese finalizat, reluând scrierea unei alte variante a acestuia în 1848. Trei ani mai târziu lucrarea este terminată şi pregătită pentru tipar, efort zadarnic dacă ţinem cont de faptul că în 1852 autorul îşi transformă pentru a doua oară manuscrisul în scrum. Nefinalizate şi cu anumite lipsuri în interiorul textului, capitolele volumului al doilea au fost publicate pentru prima oară în 1855 sub titlul de „Scrierile lui Gogol găsite după moartea autorului“.
La 31 martie 1841 la Holod, în Transilvania (Bihor), s-a născut Iosif Vulcan, publicist şi scriitor român, membru al Academiei Române. Iosif Vulcan (1841-1907) este fondatorul revistei „Familia”, în care la 9 martie 1866 a debutat Mihai Eminescu, poetul nepereche al românilor, cu poezia „De-aș avea”. Pe lângă activitatea sa literară, Iosif Vulcan a fost și unul dintre promotorii teatrului românesc în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1870, alături de deputații români din Parlamentul Ungar, Iosif Vulcan a pus bazele Societății pentru crearea unui fond de teatru român. Creată în contextul politic al Transilvaniei, care la acea dată se afla în componența Imperiului Austro-Ungar, Societatea a jucat un rol important nu doar în evoluția dramaturgiei românești, ci și în relațiile dintre români și maghiari. Tot la inițiativa lui, revista „Familia” a devenit organul de presă reprezentativ pentru această Societate.
Fondatorul revistei „Familia” a scris poezii („Lira mea”), piese de teatru („Ștefan Vodă cel Tânăr”, „Gărgăunii Dragostei”, „Mireasă pentru Mireasă”), o importantă lucrare istorică („Panteonul Roman”), nuvele, romane și traduceri. S-a stins din viaţă la 8 septembrie 1907.
31 martie 1933, la Ploiești s-a născut Nichita Stănescu, poet, scriitor și eseist al generației ’60, laureat al Premiului „Herder” (1975), ales post-mortem (din 1990) membru al Academiei Române. Între 1952–1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. A fost considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. A aparținut, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii ’60–’70, fiind considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici. În martie 1957 a debutat simultan în revistele Tribuna din Cluj și în Gazeta literară cu trei poezii, iar în 1960 a debutat editorial cu volumul Sensul iubirii. A publicat volumul O viziune a sentimentelor (1964), cu care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor. A primit din nou Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru Necuvintele (1969). În 1977, scriitorul suedez Arthur Lundkvist l-a propus Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaților la Premiul Nobel. Alte opere: Roșu vertical, Un pământ numit România, Cartea de recitire, Clar de inimă, Epica Magna, Opere imperfecte, Noduri și semne, Strigarea numelui. A decedat la 13 decembrie 1983, București.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com