(10 ianuarie 1475 – 10 ianuarie 2025)
De-a lungul istoriei poporul român a avut nenumărați eroi, dar de bună seamă cel mai mare dintre ei a fost Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei. Nu era un bărbat uriaș și impunător prin statură, cum au fost bunăoară Hercule sau Ahile, ba din contra, a fost mic la stat și frumos la înfățișare, dar viteaz și priceput în lupte. Cu pletele lungi și blonde care se răsfirau pe umerii săi lați și bine făcuți, chipul rotund, cu ochii de culoarea cerului senin, fruntea boltită ce se termina cu niște sprâncene groase și arcuite, avea mai degrabă o alură de înger decât de om pământean. Înfățișarea cerească era completată cu ținuta elegantă pe care o purta Voievodul, formată de obicei din pantaloni strâmți și bine prinși în cizme lungi din piele, frumos colorate, având pe deasupra o mantie scurtă din catifea brodată cu fir de aur și pietre scumpe sau chiar din mătase adusă din îndepărtata Țară a Kitailor, îmbrăcămintea fiind confecționată după cele mai moderne modele ale Apusului. Se vorbea despre Voievod că era unul dintre cei mai chipeși și mai eleganți principi ai Europei, iar prezența sa îi intimida pe solii trimiși să trateze cu el. Deși obișnuia să-i privească pe cei din jur cu blândețe, toți erau tulburați când se aflau în prezența privirilor sale ca niște săbii de foc, care îi învăluia cu dragoste părintească pe prieteni și cu mânie pe trădători și răufăcători.
Măreția acestui mare și neasemuit erou al neamului nostru venea mai ales din înțelepciunea cu care l-a hărăzit Dumnezeu, credința în care a fost crescut și educat, dar și smerenia cu care a trăit toată viața, punând mai presus de sine binele și libertatea poporului său. De aceea, marile lui biruințe și fapte de luptă se datorează mai ales iscusinței cu care și-a condus poporul și strategiei pe care a folosit-o, inspirată după cele mai moderne tehnici de luptă din acea vreme.
Deși a intrat în istorie ca un mare erou al creștinătății, Ștefan nu a venit pe scaunul Moldovei cu gânduri de război, ci din contra, la fel ca alți înainta și, l-a avut ca mentor și idol pe Alexandru cel Bun. Drept dovadă, după urcarea sa pe tron Marele Voievod va urmări mai degrabă refacerea Moldovei slăbită și sfârtecată de cei 25 de ani de lupte fratricide care au urmat după moartea bunicului său.
Dacă urmărim cursul istoriei vedem că prima mare bătălie pe care a dat-o a fost cu oștile Regatului maghiar care au intrat în Moldova s-o cotropească cum au mai încercat și în vremurile mai vechi, iar nicidecum nu a avut loc o confruntare provocată sau dorită de Voievod. Lecția oferită regelui maghiar a cutremurat toată Europa, care nu se aștepta ca o țară atât de mică să stea în fața unei mari puteri europene a vremii, cum era socotit Regatul Maghiar pe atunci, care avea anexate mai multe țări și provincii din jur.
După acea mare bătălie, cu excepția alungării unei invazii tătărăști ce a avut lor în august 1469, Voievodul a continuat politica de pace cu care a purces la drum, dar totodată de consolidare a țării și de pregătire a acesteia pentru marea confruntare cu păgânii. Moldova plătea tribut turcilor din vremea lui Petru Aron, iar după ce s-a întors pe scaunul tatălui său Ștefan a înțeles că nu-i poate înfrunta. Țara nu era pregătită pentru a înfrunta un dușman atât de puternic, și a continuat să le plătească haraciul. Dar, în toți acei ani, Marele Voievod s-a pregătit intens pentru a recâștiga libertatea țării și a poporului său atât prin pregătirea unei armate de elită, cât și prin crearea unui sistem de alianțe care să-i permită să facă față unei confruntări cu cel care a cucerit Bizanțul. În acest scop, el a întărit cetățile pe care le avea și a ridicat altele noi, a refăcut drumul moldovenesc, a înlesnit negoțul și legăturile comerciale pe mare care se făceau prin Chilia și Cetatea Albă, a creat o oaste bine instruită prin atragerea răzeșimii, căreia i-a acordat numeroase înlesniri și drepturi, cât și alte măsuri de consolidare a țării.
În urma negocierilor cu leșii Ștefan încheie un tratat de alianță cu Craiul Cazimir al Poloniei, iar pe 7 august 1471 începe negocierile de pace cu regele Matia Corvin, cu care va semna un tratat de pace în iulie 1475, și vor deveni buni prieteni. Își trimite solii la papa de la Roma, la dogele Veneției și în îndepărtata Anatolie, la Uzun Hasan, conducătorul turkmenilor, în vederea organizării unei cruciade antiotomane pentru eliberarea Constantinopolului. Prin căsătoria cu Maria de Mangop devine unicul moștenitor al coroanei Cezarilor Răsăritului, asumându-și titlu de țar, pe care i-l recunoșteau și mulți dintre principii Europei. Tot pentru a-și consolida poziția, aplică strategia lui Iancu de Hunedoara și intervine de mai multe ori în Țara Românească pentru a pune un voievod care să-i fie aliat și prieten.
Abia când se simte stăpân pe situație Ștefan va trece la ofensivă. Va începe prin a refuza să mai plătească tributul, ceea ce atrage o scrisoare de amenințare din partea sultanului pe care voievodul nu o ia în seamă:
Padișahul cu ajutorul lui Allah cel preaînalt, după ce a supus vilaieturile tuturor beilor necredincioși și pe ei înșiși, l-a chemat la Poartă pe domnul Moldovei, zicându-i: De astă dată să aduci tu însuți haraciul, după cum îl aduce cel din vilaietul Țării Românești, și să fii cu noi ca și beiul Țării Românești, ca să știm în ce chip trăiești cu noi. Cu aceste cuvinte i-au dat de știre necredinciosului, care însă n-a venit și nu le-a luat deloc în seamă (după cronicarul turc Așîk — pașa-zade).
Mânios, Mohamed îi trimite poruncă unui mare general al său, Suleiman Hadâmbul (Eunucul), beylerbey-ul Rumeliei, care era prins cu asediul cetății Skkoder (Scutari) din Albania fiind trimis acolo de sultan pentru a-și face drum spre Ungaria și Viena, să întrerupă asediul și să-l aducă la ascultare pe voievodul Moldovei. Sultanul credea că oștile lui de ieniceri și de spahii îl vor speria pe Ștefan și în câteva zile vor supune din nou Moldova. Suleiman intră în Țara Românească la sfârșit de toamnă în anul 1475, având cu el mai bine de 120.000 de oșteni, cărora li se alătură Radu cel Frumos cu 10.000 de călăreți și alte trupe turcești din ținuturile de peste Dunăre stăpânite de turci.
Aflând de marea invazie otomană, Ștefan trimite soli la principii Europei, dar în afara unor detașamente de secui nimeni nu-i va sări în ajutor. Reacția celor pe care îi socotea aliați rezultă și din scrierile cronicarului polon Jan Dlugosz, care a trăit în acea vreme:
Dar Ștefan moldoveanul, cu toate că era părăsit de toți principii, își înarmă totuși oaste potrivită, compusă din țărani și din ostașii săi cu plată, al cărei număr nu trecea de 40.000 de oameni.
Cu toate că se vede singur în fața puhoiului turcesc, Voievodul nu se sperie și se va pregăti temeinic pentru a-i alunga pe turci din Moldova. Văzând numărul dușmanilor, înțeleptul voievod va evita o confruntare directă și va alege o strategie folosită deseori de strămoșii lui. El va adopta de la început o tactică de atragere a turcilor într-un loc care să nu le permită să se miște în voie și să se folosească de superioritatea numerică. De aceea, va ieși în întâmpinarea lui Suleiman Pașa încă din momentul în care acesta trece hotarele Moldovei. Prin atacuri repetate, Ștefan îi obligă pe păgâni să se abată de pe valea Siretului, care îi îndrepta spre Suceava, deviind drumul lor pe valea Bârladului, spre Vaslui. Sperând să termine mai repede cu Moldoveanul, în loc să se îndrepte spre capitala Moldovei, Suleyman se aruncă în urmărirea acestuia și astfel cade în capcana întinsă de voievod.
Urmează câteva săptămâni de hărțuire continuă în care moldovenii pun foc satelor aflate în fața turcilor, pârjolesc pământul, otrăvesc fântânile, distrug podurile și podețele de peste ape, le atacă carele cu provizii. Foametea și setea încep să pună stăpânire peste puhoaiele turcești, lor alăturându-li-se frigul și zăpezile din decembrie, drumurile mlăștinoase care vor aduce în fiecare zi pierderi păgânilor, hărțuiți în continuare de moldoveni. Descrierea înțeleptei strategii a voievodului Moldovei a fost făcută de cronicarii poloni Jan Dlugosz și Magiej Strykovski, cronicarul maghiar Antonio Bonfini, austriacul Unrest, cronicarul turc Kemal-pașa-zale, cronica lituaniană, cât și în alte scrieri a vremii. Redau succint o frântură expresivă din cele scrise de Magiej Strykovski:
Ștefan se apucă a fulgera mereu colosala armată turcă, mai mult prin stratagemă decât prin forță. Toată țara de jos, prin care trebuiau să treacă turcii, o arsese de mai înainte, dând foc vegetației și producând foamete generală, pentru ca păgânii și frumoșii lor cai să moară de foame.
De partea Voievodului Moldovei a venit și Dumnezeu, care a dat în acel an o iarnă mai blândă față de alți ani, un început de ianuarie asemănător cu cel de acum. Vremea s-a încălzit brusc, astfel că zăpada se topește și mocirlește drumurile iar ninsoarea se preface în lapoviță și îi udă pe păgâni până la piele. Să ne închipuim acum acea oaste imensă care mai ieri a cucerit Constantinopolul cum înota prin nămeți și mocirlă, cu oamenii uzi de lapovița rece care intra până la piele, fără să aibă unde se usca pentru că în fața lor era numai pământ sterp, fără case sau alte adăposturi unde să se poată încălzi. În aceleași haine ude dormeau în corturi, tremurând de frig și de frica atacurilor prin surprindere date de moldoveni când nu se așteptau. Nu găseau nici apă de băut să-și potolească setea, fântânile fiind otrăvite. Caii uzi și înghețați de frig, înfometați și însetați la fel ca stăpânii lor, începeau să se poticnească și să cadă nemaiputând duce povara pe care o aveau pe ei. Mânioși, turcii încercau să dea de Voievod și de oastea lui care mereu le apărea în față, dar când să se apropiau de el, dispărea ca o nălucă în ceață. Furios, Suleyman își continuă drumul convins că îl va prinde pe Ștefan. El mai spera să poată intra în Vaslui, unde să găsească apă și provizii și unde oamenii lui să-și mai revină. Pe atunci Vasluiul era unul din cele mai mari târguri ale Moldovei, unde se află și o Curte Domnească, iar pe vremea înaintașilor lui Ștefan a fost chiar reședința Ținutului de Jos.
Când a văzut că turcii au intrat în capcana pe care le-a întins-o, Voievodul lasă un comandant în locul lui care să continue hărțuirea dușmanilor, iar el merge la Vaslui să se pregătească pentru bătălia finală. Trecând pe la Crasna își aduce aminte de bătălia cu leșii la care a luat parte alături de tatăl său Bogdan al II-lea din 6 septembrie 1450. Zâmbind trist, voievodul merge mai departe și alege cu grijă locul confruntării cu turcii. O lacrimă i s-a prelins din ochi, dar Ștefan nu o bagă în seamă, continuându-și drumul spre marea biruință pe care avea să i-o dea Dumnezeu.
Boierii și comandanții lăsați să-i hărțuiască pe turci îi atrag pe aceștia pe valea Bârladului, o regiune cu numeroase râpe, acoperite cu păduri și tufișuri, unde îi puteau lovi în voie și să se retragă fără a putea fi urmăriți. În fața Vasluiului aștepta Ștefan, care era pregătit de atac.
Andrei BREABĂN,
scriitor din Suceava, autorul epopeii ștefaniene
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com