Florar înlăcrimat
În luna mai 1942, autorităţile staliniste au dispus extinderea lagărelor de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk şi a Lagărului bolşevic de la staţia de cale ferată Basianovskaia. Deţinuţii din aceste blestemate lagăre comuniste erau intens folosiţi la exploatările de turbă. Aflându-se în condiţii de viaţă inumane, până la finele anului 1942, jumătate din cei prezenţi în lagărele indicate au murit din cauza distrofiei sau hipotermiei. Muncitorul Mihai al lui Gheorghe Greul, născut la 1889, în frumosul şi istoricul oraş de pe malul Prutului, a fost încătuşat de către iscoadele sovietice în ziua de 28 iunie 1941, fiind acuzat de „agutaţie antisovietică”. Porneşte pe drumul suferinţelor spre regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, unde se va stinge steaua destinului său pe data de 1 mai 1942, în straşnica închisoare nr. 2 din Turinul de Jos.
În aceeaşi regiune Sverdlovsk a închis ochii pentru totdeauna şi ţăranul Vasile al lui Petru Lutic, apărut în această lume la 1891, în satul-martir Carapciu din mândra Bucovină. Fiind arestat de reprezentanţii regimului totalitar în ziua de 25 aprilie 1941 şi învinut de faptul că în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar” din România, bucovineanul va fi condamnat, pe data de 28 februarie 1942, la 8 ani de detenţie într-un lagăr sovietic de muncă silnică. Supus unor chinuri insuportabile, românul se stinge din viaţă la 5 mai, acelaşi an. S-a îndreptat către Domnul „cel strămutat în mari pustietăţi uitate”.
În ziua următoare, într-un lagăr din regiunea Sverdlovsk s-a înălţat la ceruri muncitorul Ştefan al lui Vasile Buga, născut în satul Lozova din fostul judeţ Chişinău al Basarabiei, la 1905, ferecat în lanţuri de reprezentanţii regimului totalitar în ziua de 1 martie 1941 „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”. Românul, în perioada interbelică, se stabilise cu traiul în vechea capitală a Bucovinei istorice şi se întorcea acasă din interiorul României. Nimereşte în mâinile grănicerilor sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., fiind dus în împărăţia munţilor Ural, unde au apărut „atâta-amar de mici Moldave”.
Tot la 6 mai, în Republica Komi a Federaţiei Ruse, „cât prinde Nordul ger în nesfârşire”, a încetat să bată sărmana şi îndurerata inimă a ţăranului Dumitru al lui Teodor Dumici, care a văzut pentru prima dată lumina soarelui în localitatea Vilaucea (Korytne), în 1876. Inclus de către autorităţile staliniste în categoria „elementelor care prezintă un pericol social” pentru orânduirea socialistă, în straşnica zi de 13 iunie 1941, va fi despărţit de soţie şi copii, arestat de iscoadele bolşevice şi întemniţat într-un lagăr sovietic de exterminare. Scumpa lui soţie, Zamfira, născută la 1875, împreună cu trei feciori: Clementie, născut la 1924; Emilian, născut la 1919, şi Orest, născut la 1922, apucă drumul spre taigalele siberiene, fiindcă au devenit „duşmani ai poporului”. „În lutul bocnă, sub un strat de-o palmă”, în îndepărtata regiune Tiumen, a rămas să zacă fiul Clementie, mezinul, trecut în lumea celor drepţi la 1956.
Când martirii neamului mureau cu dorul de Ţară în inimi, autorităţile staliniste condamnau la ani grei de temniţă alţi români, arestaţi în primul an de instaurare a puterii sovietice în ţinutul mioritic de la poalele Carpaţilor seculari. În aceeaşi zi îndoliată de 6 mai 1942 au fost lipsiţi de libertate cinci urmaşi ai Daciei străbune. Teodor al lui Ion Cuciureanu s-a născut la 1903, în actuala localitate Ciudei din Bucovina istorică. Pe data de 4 februarie 1941, dorind să scape de odiosul regim bolşevic, se îndreaptă către hotarul instalat de veniţii de la Răsărit. Nimereşte în mâinile grănicerilor comunişti şi primeşte 8 ani de lagăr. Tot pe data de 4 februarie 1941, spre graniţă porneşte, cu acelaşi dor de Patrie şi alt bucovinean, Aurel al lui Vasile Ciuriuc din Mihalcea, născut la 1916. N-a avut noroc să treacă blestemata linie de denarcaţie şi va fi condamnat la 8 ani de detenţie. Tot la 6 mai este privat de libertate pentru 8 ani şi consăteanul Vasile al lui Dumitru Ciuriuc, care a văzut lumina soarelui în 1882, fiind acuzat de „activitate de spionaj” în favoarea României. Al patrulea român, osândit la 8 ani de suferinţă a devenit ţăranul, cu studii medii incomplete, Constantin al lui Ştefan Pavel, născut la 1902, în satul Pătrăuţii de Jos, învinuit de „agitaţie antisovietică”. Numai al cincilea deţinut politic a supravieţuit în Gulagul sovietic. Nicolae al lui Nicolae Saranciuc, născut la 1922, în pitorescul sat Lunca din Valea Prutului, a primit 3 ani de temniţă „pentru violarea frontierei sovietice”, întorcându-se, „în zori cu rouă”, la baştină, unde-l aştepta bătrâna-i mamă, „care plânge la fereastră”.
Negustorul Gheorghe al lui Constantin Cuciureanu a apărut în această frumoasă lume la 1888. A deschis pentru prima dată ochii săi într-un sat mare din preajma Siretului. În această mândră localitate a întâlnit-o pe viitoarea sa soţie, Marcela. Din adevărata lor dragoste s-au născut cinci copii români. Pe data de 28 mai 1941, autorităţile staliniste îl arestează pe capul familiei, învinuindu-l de „activitate trădătoare”. Peste o lună, în ziua de 28 iunie, zi proslăvită în cântece şi poezii de către acei „cu chipul prefăcut”, bucovineanul din Pătrăuţii de Sus va fi împuşcat în închisoarea nr. 1 din Cernăuţi, conform indicaţiilor călăului Meşyk, Comisarul Poporului pentru Securitatea de Stat al Ucrainei Sovietice. În aceeaşi zi „glorioasă” de 28 iunie 1941, în aceeaşi groaznică temniţă din centrul regional, va cădea şi tânărul Ilarion al lui Gheorghe Cuciureanu, scumpul său fiu, născut la 1920, secerat de gloanţele „eliberatorilor”. Al doilea fiu, Valeriu, care a văzut lumina soarelui la 1922, în neuitata zi de început de Priei, porneşte cu dorul libertăţii în suflet spre Patria străbună. Bolşevicii au oprit convoiul martirilor neamului cu foc de mitralieră. Intră în mâinile călăilor lui Stalin şi apucă drumul Siberiei. Al treilea fiu, Constantin, este arestat pe data de 2 aprilie 1941. Ca participant al evenimentului sângeros de la Varniţa, va fi dus în blestemata regiune Sverdlovsk, împânzită de numeroase lagăre ale morţii, unde îşi va găsi sfârşitul vieţii sale în ziua de 12 mai 1942. A pornit către Domnul la vârsta de 27 de ani. Scumpa lui soţie şi draga lor mamă, cu inima sfâşiată de durere, împreună cu fiicele: Livia, născută la 1927, şi Elena, născută în 1930, conform hotărârii din 20 mai 1941 a „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S., se îndreaptă spre stepele pustii ale Kazahstanului, ca să-i plângă pe acei ucişi mişeleşte. Şi „ochii plini de lacrime uscate spală până azi nălţimile cazace”, fiindcă „gemetele lor sumbre izvorau din cripte moldovene”.
În aceeaşi zi de primăvară cu „voci flămânde” şi „cu libertatea atârnată-n jalbă”, în acelaşi lagăr bolşevic „de dincolo de sârmă”, a trecut în veşnicie ţăranul Gherasim al lui Nicolae Nicolaevici, născut la 1900, tot în Pătrăuţii de Sus. La 1 aprilie 1941, cu „ţăranii ce-au plecat în rând” spre Patria îmbrăcată „în straiele credinţei geto-dace”, a dorit, „cu visele de-o viaţă” să ajungă în Ţara demnităţii. Încape în mâinile grănicerilor stalinişti din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. şi apucă drumul, în vagoane zăvorâte, către Siberia, ce „se-nchide în taiga”. În regiunea Sverdlovsk s-au închis pentru totdeauna ochii românului. Acolo „sunt morţii din Fântâna Albă”.
Istratie al lui Gheorghe Opaiţ a venit pe lume la 1892, în localitatea Cireş din istorica Bucovină. Este arestat de reprezentanţii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. în ziua de 1 august 1940. Românul va fi inclus în lista „elementelor care prezintă un pericol social”, fiindcă în perioada interbelică a fost poliţist şi „a luptat împotriva mişcării revoluţionare din ţinut”. Primeşte 5 ani de detenţie şi moare într-un lagăr stalinist din regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse. Pe data de 15 mai 1942 a încetat să bată îndurerata sa inimă. „Martirul ne priveşte din uitare”.
Tot în acei zi sângerândă de mai, în unul din groaznicele lagăre bolşevice din regiunea Sverdlovsk, s-a înălţat la ceruri Gheorghe al lui Ion Ostafe, care a văzut lumina soarelui la 1909, în frumosul sat Godineşti din strămoşescul Ţinut al Herţei. Acuzat de „agitaţie antisovietică”, pe data de 29 decembrie 1940, va fi ferecat în lanţuri de către „eliberatori”. Avea 33 de ani, când s-a rupt firul vieţii sale. Au rămas fără mângâierea tatei doi copii. A rămas cu inima sfâşiată de durere tânăra-i soţie, Agripina. „Au rămas cu dorul dezgropat în gând”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com