Eminescu și Bucovina, ca obiect al cercetărilor, a trezit și trezește interesul exegeților, deși despre aceasta au fost scrise monografii voluminoase. Cu câteva luni înainte de plecarea sa la cele veșnice, profesorul universitar Grigore Bostan, membru de onoare al Academiei Române, a declarat în cadrul unui interviu pentru radio într-o aulă a Universității cernăuțene, că se pregătește să aprofundeze și să extindă tema dată. Ca savant, Grigore Bostan, a văzut și a simțit această necesitate. Ceva mai înainte el a scris că „tradiția eminesciană în Bucovina a fost și rămâne acea viguroasă tulpină pe care cresc și astăzi lăstarele poeziei românești din acest ținut și de pretutindeni”.
Eminesciana bucovineană este diversă și destul de bogată, ceea ce confirmă spusele poetului Arcadie Suceveanu că „pentru noi, cei de aici, Eminescu este mai mult decât un poet, mai mult decât o conștiință. El este pentru noi un mare reper spiritual, o coloană pe care începem să renaștem”. După apariția la Cernăuți, la finele anului 2009, a culegerii de interviuri, tablete și articole „Cea mai curată lacrimă a noastră”, semnată de scriitorul și publicistul Grigore Crigan și premiată în România cu „Teiul de argint”, în 2022, la aceeași Editură cernăuțeană „Misto”, vede lumina tiparului volumul „Veșnic adăpost al ființei noastre” de scriitoarea și publicista Maria Toacă, volum sponsorizat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Autoarea argumentează: „Intenția mea a fost să dezvălui permanențele lui Eminescu la Cernăuți, relevând cât de sinceri suntem în manifestările noastre de iubire și înțelegere a idealurilor și învățămintelor sale”.
Cartea, lansată în cadrul manifestărilor consacrate aniversării a 173-a a nașterii lui Mihai Eminescu și desfășurate la Cernăuți, este ca o spovedanie în fața chipului nemuritor al Poetului nostru nepereche. Această sinceritate persistă în cronicile semnate și publicate de Maria Toacă în șpalturile „Zorilor Bucovinei” în ultimele decenii, selectate și adunate în prezentul volum. Autoarea își începe mărturisirea de la baștină, din Boianul lui Ion Neculce. Acolo se află „casa unde și-a găsit adăpost „Doina” eminesciană”. Este lăcașul familial al soților Vasile și Eleonora Bizovi, pedagogi cu renume în întregul ținut. „Eleonora din greacă înseamnă „lumină”. Urmându-și soțul, profesorul de română Vasile Bizovi, în toate faptele de interes național, a semănat lumină – în școală la zeci de generații de copii, acasă în regatul cărților, la sărbătorile naționale… În casa soților profesori Bizovi a fost lume de pe lume – din România, Basarabia, America, Franța, Anglia… Toate drumurile celor care doreau să se plimbe prin istoria Boianului treceau prin casa lor, așa cum în secolul XIX se întâlneau înaintașii noștri la Cernauca Hurmuzăcheștilor”.
Poposind în mai multe localități din regiunea noastră cu prilejul „zilelor eminesciene”, dar și în România, Maria Toacă face următoarea concluzie: „Deși în cazul lui Eminescu nu se potrivesc cuvintele lui Thomas Mann, care afirmă că pentru artist viața sau, dacă nu viața, actul creației este o sărbătoare, poezia sa îmi menține sufletul într-o eternă sărbătoare. Or, suferința, durerea, nenorocul, invocate în creația eminesciană, sunt un fel de extaz care pentru câteva clipe îl înalță pe om de asupra banalităților, aprinzând focul care purifică spiritul și arde tot ce este efemer, imperfect în interiorul uman. Și nu-i nimic paradoxal în faptul că oamenii de diferite vârste și stări sociale, cu diverse mentalități și viziuni asupra vieții, reacționează unanim la tristețea geniului poetic eminescian. Poporul l-a trecut demult în mit și legendă, creând basmul că acest Eminescu a existat întotdeauna, plămădit dintr-o „suferință dureros de dulce” a primilor daci, răsărit ca un Luceafăr sau născut din lacrimă, ca Făt-Frumos”.
Argumentând de ce l-a numit pe Eminescu „veșnic adăpost al ființei noastre”, autoarea Maria Toacă recurge la următorul caz. „Un bărbat din Herța, demult nins de ani, la o întâlnire a supraviețuitorilor represaliilor staliniste, a cântat câteva romanțe pe versuri eminesciene, singur acompaniindu-se la chitară. Mi-a povestit că prima dată a auzit de Eminescu în Siberia, învățând poezii de la mama sa: „Umblam la școala rusă. Mama, ca să nu uităm limba noastră, ne învăța ce știa ea din clasele primare, ne scria cuvinte românești pe margini de ziare. Acolo, în nămeții Siberiei, ne cuprindea dorul de a muri la marginea mării, lângă codrii noștri, dar și mai mult de a trăi și a iubi o floare albastră, de a vedea turmele de mioare coborând în sunet de bucium, de a alerga pe câmpii și a asculta murmur de izvoare”.
Există oare o dovadă mai convingătoare că apropierea de Eminescu îi face pe români mai puternici, mai rezistenți în fața încercărilor de moarte, că el este de-a pururi revelația ce mângâie, apostolul și vizionarul nu numai pentru deținuții și martirii din trecut, ci și pentru cei care își caută astăzi un reper sufletesc!”.
„Mulți dintre cei mai importanți cercetători ai vieții și operei eminesciene sunt de părerea că dacă scria într-o limbă de circulație universală, Eminescu ar sta în vârful piramidei celor mai mari poeți ai lumii, relevă autoarea Maria Toacă în continuare. Pentru noi, însă, el nu are asemănare. O fi ei mari – Shakespeare, Schiller sau alți corifei ai unor popoare mai numeroase. Dar noi, când ne plânge sau se bucură sufletul, îl luăm pe Eminescu de părtaș, din izvorul său sorbim apă vie, cu Făt-Frumos din lacrimă ne adormim copiii…”.
Cartea scriitoarei Maria Toacă este o învățătură cum să-l iubim pe Eminescu în taină, fără a păstra tăcerea.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com