La 10 ianuarie 1475 a avut loc marea Bătălie de la Podul Înalt, de lângă Vaslui, în care domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, a zdrobit armatele otomane conduse de Suleiman Paşa. În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând (după spusele unor cronicari) o mare parte a armatei. A fost considerată cea mai mare înfrângere a islamului în fața unei armate creștine, Ștefan cel Mare fiind numit eroul creștinătății.
Bătălia de la Podul Înalt este una dintre cele mai impresionante victorii pe care Ștefan cel Mare le-a obținut în războaiele sale cu otomanii. Totodată, este una dintre cele mai mari înfrângeri pe care le-a suportat vreo armată otomană invadatoare. Motivele confruntării? Turcii voiau să-și extindă stăpânirea pe un teritoriu cât mai mare sau măcar să-și asigure un domnitor obedient, pe tronul moldovean. În schimb, Ștefan cel Mare nu mai dorea să achite tributul și nu accepta pe tronul Țării Românești un domnitor favorabil Înaltei Porți, motiv pentru care l-a izgonit de pe tron pe Radu cel Frumos.
În timpul domniei marelui voievod s-au scris cinci cronici care descriau lupta. În „Letopiseţul anonim” sau în „Cronica de la Putna”, marea victorie de la Vaslui este consemnată lapidar, cronicarul fiind interesat mai mult de importanţa ei şi de personalitatea lui Ştefan cel Mare care e considerat alesul lui Dumnezeu şi urmaş al vechilor împăraţi bizantini, fiind întâmpinat în capitala ţării, Suceava, cu strigarea „să trăiască ţarul”.
Lupta de la Vaslui, de la Podul Înalt, a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnului moldovean în Europa. Papa Sixt al IV-lea, numindu-l principele creștinătății, i-a scris lui Ștefan: „Faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numelui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat”.
…În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475 era o ceaţă de nu vedeai la mai mult de câţiva paşi. Era moină şi zăpada începuse să se topească iar toată lunca Bârladului era plină de băltoace. Mii de oameni şi cai treceau prin acelaşi loc, transformând valea într-o mocirlă prin care se înainta foarte greu. Vremea şi terenul erau perfecte pentru Ştefan, care cunoștea zona și le-a folosit în avantajul său. Deoarece otomanii nu puteau să-şi dea seama ce oaste au în faţă, Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. Aceştia trebuiau să-i oprească pe otomani şi să înceapă lupta.
Prea sigur de victorie, comandantul otoman face o primă greșeală strategică. El nu trimite cercetași în zonă, pentru a avea o imagine clară asupra terenului din fața sa și a poziției moldovenilor. Grigore Ureche menționează că „așa i-au cuprins pe turci negura, de nu se vedea unul cu altul”. În față erau spahiii, apoi ienicerii și Suleiman, urmați de asabi; akingiii cu trenul de bagaje și artileria încheiau lungul convoi. Este posibil ca o parte din trupe să nu fi fost prezente la luptă, aflându-se în căutare de provizii și de pradă. Ștefan știa cu siguranță poziția exactă a otomanilor.
Un detaşament dotat cu buciume, trâmbiţe şi tobe, i-a atras pe otomani într-o mlaştină, apoi artileria a început să tragă. La momentul potrivit, Ştefan a atacat cu cavaleria, în flancul drept al inamicului, stârnind panică şi învălmăşeală. Valea strâmtă a Bârladului nu a permis otomanilor să se desfăşoare, iar atacul pedestrimii, în flancul stâng al otomanilor, a decis soarta bătăliei. O parte însemnată a oastei inamice a fost nimicită (circa 40.000, după unele surse), fiind capturate 100 de steaguri şi toată artileria. Resturile fugare ale armatei otomane au fost urmărite timp de trei zile, lăsând alte victime. Până la Dunăre au fost urmăriţi de moldoveni, hărţuiţi şi ucişi o mare parte din ei. Cronicarul polon Jan Długosz arăta că „foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns până la Dunăre, au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi de valuri. Aproape pe toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, i-a tras în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturia eternă a unei victorii atât de însemnate… Toată oastea lui s-a îmbogăţit foarte tare din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi alte obiecte preţioase”. De asemenea, o cronică ardeleană contemporană menţiona că „Ştefan… s-a împotrivit bărbăteşte turcilor în mijlocul ţării sale, ca un bun părinte al patriei şi al neamului său, fiind gata să moară pentru ai săi şi având timp de trei zile şi trei nopţi cele mai grele lupte cu ei; ajutându-l şi mila dumnezeiască, a biruit şi a dat pe turci cu totul pieirii”.
Trupele muntene, comandate de voievodul muntean – „călărețul cel plin de uneltiri”, după cum scrie Kemal pașa-zade, au părăsit câmpul de bătălie fără a intra în luptă. Mai mult chiar, Laiotă a atacat parte din trupele otomane care căutau să-și scape pielea trecând prin Muntenia.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com