La 21 august 1723, în satul său Dmitrievka (în prezent – Dmitrovsk-Orlovski, regiunea Orlov, Rusia) s-a stins din viață fostul domnitor al Moldovei și cărturar de talie europeană, Dimitrie Cantemir. Dimitrie Cantemir, „erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru”, aşa cum îl descria G. Călinescu, reprezintă figura singulară a celui mai mare umanist din perioada feudală a literaturii române. El nu rămâne ca mulţi dintre cronicari, omul unei singure cărți, ci scrie istorie, geografie, face versuri şi compune proză, leagă între ele diferitele preocupări printr-o încercare de sinteză, trage concluzii politice şi sociale din faptele trecutului şi ale prezentului, se îndreaptă cu a sa creatoare curiozitate spre muzică, religie, filosofie, logică, matematică şi fizică. S-a rostit pentru caracterizarea acestei figuri a trecutului nostru cuvântul: excepţional. Pentru Blaga, principele este „inorogul alb” al gândirii româneşti, făptură stranie şi pură, de o genială claritate în previziuni.
Considerat unul dintre cei mai erudiţi umanişti, el s-a situat cu mult deasupra cărturarilor vremii sale, prin vasta şi remarcabila sa operă ştiinţifică şi literară. Şi-a format cultura dinspre antici către moderni, preluând limba latină drept instrument esenţial al expresiei, alături de alte limbi de amplu suflu cultural. Deviza sa este extrem de convingătoare: „Sufletul odihnă nu poate afla până nu găseşte adevărul, carile îl cearcă oricât de cu truda i-ar fi a-l nimeri.” Cărturar umanist, deschis către lume şi progres, Dimitrie Cantemir a prefigurat iluminismul şi, nu întâmplător, Şcoala Ardeleană şi-l va lua ca model şi inspiraţie.
Proclamat de turci domnitor al Moldovei la 23 noiembrie 1710, Dimitrie Cantemir sosește la Iași la 10 decembrie1710, având ca sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, suspectat de legături cu rușii. Dar însuși noul domn-cărturar a încheiat la Luțk (azi în Ucraina), la 13 aprilie 1711 un tratat secret de alianță cu țarul Rusiei, Petru I, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă. Tratatul n-a fost transpus în viaţă, deoarece campania de la Prut, care a urmat în vara anului 1711, nu s-a încununat de succes. Bătălia decisivă a avut loc la 8-9 iulie 1711, lângă satul Stănileşti de pe Prut. La 12 iulie 1711 este încheiat un tratat (armistiţiu) de pace, conform căruia armata rusă este impusă să părăsească Moldova.
Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Ţara Moldovei, pe care turcii erau gata s-o transforme în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de consângeni (mulţi boieri cu familiile lor, precum şi reprezentanţi ai diferitor categorii de slujbaşi), Dimitrie Cantemir părăseşte Moldova luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor turcii şi tătarii au supus ţara unui jaf aproape fără precedent – cetatea Hotinului este transformată în raia (1714-1715), iar tronul ţării este dat pe mâna grecilor fanarioţi.
Dimitrie Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari etc., în număr de circa o mie au rămas pentru totdeauna în Rusia. Atât Dimitrie Cantemir, cât şi alţi refugiaţi au primit moşii şi unele drepturi nobiliare ruseşti. În lunile de iarnă Dimitrie Cantemir lucra intens la mai multe din operele începute cu ani în urmă, fie în Moldova, fie la Istanbul, coresponda cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, cu oameni de ştiinţă, mai cu seamă de origine germană, care se stabiliseră într-un număr destul de mare la Petersburg. Prin intermediul acestora, Dimitrie Cantemir începe să fie cunoscut în mediile ştiinţifice şi academice din Germania, în special la Academia de Ştiinţe din Berlin. Drept urmare, aici încep să fie cunoscute unele din operele sale, mai ales cele ce ţineau de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român. La propunerea unor oameni de ştiinţă germani aflaţi în serviciul ţarului, în 1714 Dimitrie Cantemir este ales membru titular al Academiei din Berlin pentru Secţiunea ştiinţelor orientale.
În corespondenţa sa purtată cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, Dimitrie Cantemir cerea să i se dea un serviciu. Mai cerea permisiunea trimiterii fiilor săi la studii în străinătate, precum şi organizarea unei noi campanii împotriva Porţii Otomane, care să-i permită redobândirea scaunului domnesc. Însă, aceste rugăminţi nu i-au fost îndeplinite niciodată.
În 1719 Dimitrie Cantemir devine senator şi unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui Petru I în probleme de politică orientală a Imperiului Rus. În timpul campaniei „persane” din 1722-1723, Dimitrie Cantemir a fost şeful cancelariei imperiale de campanie şi unul dintre sfetnicii intimi ai ţarului. Unii istorici admit că în Rusia a fost elaborată şi varianta în limba latină a „Hronicului vechimei romano-moldo-vlahilor”, lucrare pe care, după unii cercetători, Dimitrie Cantemir ar fi pierdut-o într-un naufragiu pe Marea Caspică, în timp ce făcea cale întoarsă din campania persană. Efortul şi activitatea destul de intensă pe multiple planuri din aceşti ani au agravat mult starea sănătăţii lui Dimitrie Cantemir, care suferea de diabet zaharat. La scurt timp după întoarcerea dintr-un drum greu şi plin de primejdii, Dimitrie Cantemir se stinge din viaţă la 21 august 1723 la moşia sa Dimitrievka şi este înmormântat în biserica construită de el la Moscova. Astfel s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti de la hotarul secolelor XVII-XVIII.
În 1935, în condiţiile când între România şi fosta Uniune Sovietică s-au stabilit relaţii diplomatice, osemintele distinsului om politic şi cărturar Dimitrie Cantemir au fost aduse în ţară şi înhumate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Pe lespedea raclei sale este scris: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com